Să fie vreo opt-nouă ani de când, tot pe vreme asta, cam peste vreo lună însă, mă aflam la Oxford la un prieten. Oricum, era tot sfârșit de an școlar. Soția prietenului meu vine de la școală foarte supărată. Mersese cu ideea de a convinge celelalte mame ale copiilor din clasa unde învăța si fiul său să pună mână de la mână să cumpere un cadou doamnei. Sic! Numai că mamele s-au uitat chiorâș și s-au întrebat, nedumerite, de ce? Cu ce scop?

– Te-ai dus tu, deșteaptă, i-a spus amicul meu, să le implementezi metoda noastră românească.

*

Zilele acestea, pe grupurile Whatsapp școlare, Facebook și-n întâlnirile private, subiectul principal este „ce cadou îi luăm lu’ doamna/domnișoara”? Cât să dea fiecare, … ba e mult, ba de prea puțin, dar doamnei nu-i place aia, da’ florile de unde le luăm, am eu o prietenă cu o florărie…

La o serbare (impropriu chemată serbare) de sfârșit de an școlar, mai multe mame stau de vorbă, indiferente și indolente la discursul directorului și la cel al învățătorilor, într-o lipsă de respect normală, neaoșă. În dreapta, alte două mame îmi atraga tenția:

– Da, ce are, tu, doamna de-i supărată?

– Eee, nu i s-a murat castraveții, răspunde cealaltă într-o rână.

– Nu i-a plăcut cadoul? 70 de lei de copchil ori 30 io zic că ar fi trebuit să-i placă.

Mă depărtez pentru căci discuția continuă aprinsă, deși copiii lor sunt pe treptele școlii în ceea ce a mai rămas din evenimentul sfârșitului de an școlar, fosta serbare. Nu se mai dau premii pentru a nu se diferenția copiii și a nu fi afectați de spiritul competiției de multe ori inegal. Și poate e mai bine așa. Dar meteahna buchetelor de flori împopoțonate, fastuoase și a cadourilor pentru doamna/domnișoara profesoară/învățătoare rămâne împământenită.

E un peșcheș turcesc fără de care angajamentele sociale și profesionale nu funcționează în România și care țin această țară într-o epocă de mult apusă.

30 iunie 2026, Țifești (Vrancea)