Am căutat pe Google acest cuvânt și nu l-am găsit. Mi-a apărut pescarul care are undița încă în apă, fără să fi pescuit ceva concret. Ei bine, cu toate acestea, el este cuvântul pe care mi-l amintesc, fără să fi suferit transformări, încă din copilărie. Și este un cuvânt pe care l-am învățat la școală, cred că prin clasa a V-a, a VI-a, de la profesoara noastră de literature, Florica Albu.

            La orele ei stăteam cu gura căscată pentru că era captivant, interesant, știind să fie un bun pedagog, o bună comunicatoare, și să ne spună lucuri pe care nu le găseam în manual și nu doar despre literatură.

            Astăzi doamna învățământului sovejan nu mai este. S-a stins de ceva ani. Dar cuvântul acesta ni la rostit într-una din lecțiile sale, ni l-am scris și, într-una din discuțiile mele cu foști colegi, am constatat că și ei și-l aminteau.

            Hai, nu ne mai fierbe și zi ce e! o zice vreunul dintre cititori.

            Ei bine, acesta este prescurtarea denumirii popoarelor care au trecut peste teritoriile românești de-a lungul veacurilor:

Go-hu-ge-slavo-ung-pe-cu-tă-tu

Goții, Hunii, Gepizii, Slavii, Volșii, Ungurii, Pecinegii, cumanii, Tătarii, Turcii….

N-or fi ei toți cei care trecut-au sau așezatu-s-au pe câmpiile, văile sau dealurile din teritoriile astăzi ale noastre. Dar chiar și în epoca în care fiecare silabă și cuvânt conta și nu se vorbea sau scria prea des cu prescurtări sau emoticoane, acesta era pentru noi un termen chic, nou, care ne dădea dimensiunea cunoașterii a ceva în fața celor care nu știau. Era dovada că profesorul nostru era mai bun decât al altora și ne învăța lucruri la care alții nu aveau acces.