E liniște acasă.

E liniștea satului românesc actual, unde abia aștept să ajung vara, să mă trezească dimineața,  pe la patru și jumătate-cinci, huruitul tractoarelor vecinului care pleacă la câmp. Are firma lui și toate utilajele le ține în curte, că așa e normal. La noi. Curtea e sediul unei firme, indiferent dacă e în centru sau în periferie. Le turează mai multe minute, pentru a încălzi motoarele și a ieși din ogradă.

                  Adorm fericit că a plecat, dar doar până pe la șase, când un alt vecin începe să taie iarba cu motocoasitoarea, iar din apa Putnei încep să trosnească bolovanii concasați de stația de sortare instalată în albie.

Nu departe, în grădina din spate, dar și într-o altă curte din față, alte două motocositori își fac de cap cu o nervozitate care arată abnegația muncii și dorința de a termina iarba cât mai repede. Nu o termină decât pe la șapte, când sunt deja în grădină și beau cafeaua sub nuc. Câteva păsărele ciripesc vesele, un gugușticuc se chinuie și el să comunice cu un altul, bruiat de zumzetul traficului stradal care și-a început activitatea pe șosea cu cei care pleacă la muncă pe la primărie sau mai departe, prin satele și orașele dimprejur.

                  E liniște la țară și de asta mă și întorc anual acasă. Ca să ascult bubuiturile instalației de speriat păsările, pusă în livada de cireși aflată la vreo 100 de metri. Nu chiar dimineață, pe la nouă, începe și continuă cu pocnituri ca de pușcă, din 20 în 20 de secunde, pentru că păsările sunt nesimțite și vor să se hrănească din munca omului, a celui care a făcut plantația de cireșe în sat și „nu poate fi deranjat, că e prieten cu primarul”. La fel cum pireten cu primarul era și cel care făcuse padoc de câini tot în centrul satului și unde hărmălaia nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Dar am scăpat de lătrături și am dat de împușcături.

                  Lătratul a rămas doar activitatea câinilor de pe drum, care-s mulți, deși nervoși și nederanjați de niciun fel de program administrativ, pentru că administrația are alte lucruri mai importante de făcut.

                  – Fer! Fer! Feeeeerrr cumpărăăăăm! se aude de departe, într-un crescendo lent, megafonul cu vocea gâjâită, tărăgănată, a unui antreprenor care a luat satul de la un capăt și continuă încet, dar sigur, în sus,  pe strada principală.

                  – Televizoare, aragaze, frigidere, mașini de spălaaaat luăăăm… Fer cumpărăăăăm!

                  S-a dus. Gata. E liniște acum, a trecut și cel cu ferul. În nucul cel mare din curte, câteva păsărele își fac auzite din nou ciripiturile, întrerupte imediat de zbârnâitul unei drujbe care mușcă cu sete din buștenii unui vecin aflat mai departe. Dar drujba e puternică, așa că huruitul ei trece de gardurile multor vecini până la noi și dincolo de noi…

                  E bine la noi în sat și abia așteptam să ajung căci imediat sosesc și „deliveri” de fructe și legume:

                  – Pepeni, pepeni galbeni, pepeni verzi, roșii, castraveți… Pepeni aveeem!!! începe să crească glasul tot gâjâit al agricultorilor-antreprenori veniți de departe să vândă fructe și legume în comuna unde activitatea de bază e legumicultura, dar unde producătorii nu fac livrări la domiciliu. Îi lasă însă să facă pe cei de departe, bronzați din naștere, nu de soarele câmpurilor, să vină aici să vândă. Ei, localnicii, se mulțumesc să le dea lor, antreprenorilor-agricultori,  en gros, ca să nu mai umble pe căldură pe la porțile oamenilor și să-i deranjeze.

                  Și crescătorii de pui umblă cu mașina prin satul nostru. Nu plătesc taxe la primărie la fel ca producătorii de legume (astea sunt pentru localnici), dar țipă-n gura mare la megafoanele furgoanelor, tot cu aceleși voci găjâite:

                  – Pui, rățuște, pui de carne aveeem…!!!

                  Au trecut și crescătorii de păsări. În depărtare se aud tot mai încet invitațiile lor de a convinge oamenii să cumpere orătăniile crescute cu grijă.

                  E aproape ora prânzului și mașinăria de convingere a oamenilor de a scoate „ferul” din curți a derulat deja vreo trei dube care strigă și în drumul lor de întoarcere, asta în cazul în care nu am auzit când au trecut la deal.

                  Între timp, alte motocositoare și-au etalat talentul bâzâind pe câmpurile și prin grădinile dimprejur.

                  E liniște la noi la țară. E bine și mi-era dor să ascult dangătul clopotului de la biserică ce anunță că e sărbătoare mâine. E cruce roșie în calendar și asta o știu toți cei de pe aici. Dar până mâine mai e mult și, odată dus vuietul ultimului dangăt, boxe puternice difuzează în toată atmosfera acordurile languroase ale unor manele. Este expresia fericirii unor vecini tocmai întorși aseară din Italia, pe care ne-o împărtășesc și nouă. Musai. Și musai ascultăm,  nolens-volens, eu și vecinii mei, și muzica asta, preț de vreo două ore. Ca să ne facem românește siesta după-amiază.

                  Dar după-amiaza e liniște. Doar câteva mașini mai trec cu pepeni sau care caută fer, dar e liniște. Nici motocositori nu mai sunt multe, pentru că astea încep seara, pe la șase, când se lasă răcoarea. Atunci și javrele ies de sub nucii unde au dormit la umbră și se încaieră cu câinii vecinilor, care ies pe la porți.
                  Căci seara, pe la nouă, începe și copilul vecinului să se plimbe cu ATV-ul pentru că-i mai palpitant. Și până la zece-unsprezece nu se oprește. Pe șosea, în curte sau pe potecile din porumb, la lumina farurilor care-i fac să-i crească adrenalina în ritmul accelerațiilor și virajelor periculoase cu mult praf aruncat în aer. Nu e periculos pentru că părinții sunt cei care i-au cumpărat bestia și sub privirile lor admirative își etalează talentele de șofer profesionist minor.

                  Dar e bine la țară. E bine că e liniște și pot merge la culcare în timp ce maidanezii și câinii vecinilor și-au început gâlșeava lătrătoare care va dura până spre dimineață, dacă nu vor obosi.

                  E liniște și abia aștept să merg la anul din nou acasă, la țară. Pentru că la țară nu e ca la oraș. Nici ca la Londra, în cartierul unde stau, unde nu știu nici când pleacă vecinii cu mașinile, nici când le parchează, nici nu taie iarba cu motocositoarele, nici buștenii cu drujba, și, săraci cum sunt, nici ATV-uri nu au. Și-au luat biciclete, să nu plătească asigurări sau să facă școli de șoferi. Mentalități înguste, reduse, de oameni fricoși și zgârciți. Aaa, și nici găini nu au, iar metalele le pun într-un coș separat,  în loc să le vândă, să facă și ei un ban și să sprijine activitatea antreprenorilor ca la noi. Atât de săraci sunt că nici cotețe nu-și permit. Doar niște vulpi rătăcite, disperate, mai umblă, vulpi care-au văzut găinile doar în cărți.

                  A, în schimb, au manele. Nu ei, mai exact, ci o familie de români care locuiește la vreo două case  de noi și care ne mai readuce, duminica, atmosfera de acasă, odată cu fumurile ce se ridică de la grătarele încinse în curte. Ce e mai rău e că englezii ăștia chiar nu au de gând să ia exemplu de la ei și i-au mai și reclamat pe săracii oameni, că cică fac gălăgie și fum. De-ar ști ei ce sunt micii?…

Londra, 11 august 2026