Londra, într-o dimineață. 

Ies din casă și mă grăbesc cei câțiva zeci de metri până la stația de autobuz. Înainte să ajung în stație, aerul de pe stradă și trotuar se umple de danful fumului emanat de unul care stă în fața școlii și pufăie tacticos. Mirosul îmi intră în nări și-mi activează instant senzația de frică, dată de acest danf de usturoi rânced, lipicios pe care mintea mea îl asociază imediat cu altceva, cu un șarpe. Capul mi se umple de imaginile târâtoarei  lucioase care șerpuiește prin iarba scurtă a poienii.

Sunt deja în poiana luminoasă de pe malul pârâului Chiua, cea împrejmuită de arini, aluni, duzi și carpeni unde părinții m-au dus pe când aveam trei ani ca să facã fânul. O poiană cosită de iarba crudă care se usca în căpițe dolofane ce sfârâia sub dogoreala lui iulie și a greierilor și lăcustelor fericite. Cea rămasă pe jos, iarba, era ca o perie, tunsă așa cum ne tundea frizerul satului, Ghiță Rusu, când ne obliga la școală să fim cu părul scurt. Peste miriște, ici-colo, paie mai lungi,  subțiri sau groase, de baraboi sau coada-șoricelului,  pe care grebla mamei nu reușise să le adune, se inconvoiau sub soarele torid. Cu toate ca poiană era limpede ca-n palmă, părinții îmi spuseseră să fiu atent când merg să nu mă înțep, dar mai ales  să fiu atent ca, atunci când voi simți miros de usturoi, să fug imediat la ei pentru că acolo sigur e un șarpe. Iar dacă aveam  să calc din greșeală pe el, m-ar fi mușcat. 

Pe unul-l găsise tata și-l ridicate pe lama coasei, atârnând verde-lucios în soarele care-i lustruia pielea solzoasă. 

Bunicul, care venise și el cu noi în țarină, cu pantalonii lui de doc maro, groși (deși era vară) și cu petece cusute pe fund pentru că se tociseră, cu cămașa albă, suflecată până la coate, povestea tatei cum unui ins oarecare, cine știe cum și când și pe care eu deja mi-l imaginam, tot așa, venind el la cosit și adormind la umbra unui copac, îi intrase șarpele pe cracul pantalonului și-l mușcase de puțilică. Mă uitasem cu frică, în jos, la a locul unde se afla a mea în pantaloni și la vârfurile picioarelor afundate în iarba tăiată cu vreo două zile înainte. Iar altuia, tot pe care-l știa bunicul și care adormise în iarbă după ce băuse, îi intrase șarpele în gură și pe gât, în burtă. Numai că soția acestuia știa leacul și pusese iute pe foc ceaunul cu lapte. Aburii dulci ai laptelui, după ce-l aplicaseră pe om cu capul deasupra ceaunului ca să-i inspire, ajunseseră la șarpe și-l făcuseră să iasă. 

Astea îmi vin în minte ori de câte ori danful de usturoi rânced invadează vreun loc pe unde trec și unde musai cineva trage din țigară. Fumează iarbă. 

E normal aici, în țara unde prin lege ai voie să crești două plante de cânepă dar de fumat poți fuma câte vrei.  Dar mintea mea zboară mereu, involuntar, la șarpele din iarbă. 

*

            Sunt la două mii cinci sute de kilometri și la peste cincizeci de ani depărtare de locul în care mirosul acela mi-a intrat în minte, copil fiind. E acolo, ascuns în meandre necunoscute ale memoriei și iese la iveală ori de câte ori altul asemănător îl deșteaptă din somnul său. Multe astfel de parfumuri au plămădit mintea mea de copil. Unele s-au deșteptat cu alte ocazii, stimulate de momente, locuri, situații, oameni, imagini… Altele nu. Dorm în așteptare și, în funcție de aceiași factori, se vor trezi sau nu. 

             Până la sfârșitul vieții mai e mult, sau puțin. Oricum, și multul acela sperat, într-o zi se va dovedi puțin și se va dilua ca un fum. Ca fumul ierbii cu iz de șarpe de iarbă care trezește amintiri. Voi fi doar o amintire. Sau nu.

Londra, Walthamstow, 6 iunie 2025