Ați auzit vreodată de fabliaux?

După cum puteți ghici, acesta este un cuvânt franțuzesc vechi  și denumește un gen literar, fabliau, sau fabliaux la plural. Fabliaux erau (și au rămas) poezii foarte vechi, scrise de anononimi sau de scriitori mai mult sau mai puțin consacrați, alcătuite din versuri de opt silabe împerecheate în cuplete, lungi de la 200 până la 400 de versuri, (cu excepția celei denumite Romanul Trandafirului, care are peste 20.000 de versuri),  adevărate povestiri comice în versuri.

Astăzi se cunosc circa 150 de fabliaux și câțiva dintre autorii lor. Ce este inedit, însă, sau intersant la aceste poezii? Ei bine, ele nu tratează teme romantice, lupte cavalerești, turnee sau iubiri pătimașe ci sunt istorisiri ale unor năzbâtii săvârșite de oameni comuni, de preoți sau cavaleri, de cele mai multe ori cu tentă sexuală. Sunt povestiri haioase, bancuri în versuri am spune azi, care la vremea respectivă erau recitate în public.

Un fel de Povestea pulei scrisă de Ion Creangă, dar mult mai târziu.

            Multe dintre aceste fabliaux au fost traduse și adaptate limbii de azi, apoi grupate într-o carte,  de profesorul de istorie medievală (ieșit de puțin timp la pensie) Alessandro Barbero, un divulgator de cultură și informații foarte cunoscut și iubit în Italia. Cartea sa “La voglia dei cazzi e altri fabliaux medievali” (Pofta de pulă sau alte fabluaux medievale) a avut un atât de mare succes încât nici prima și nici cea de a doua ediție nu mai există în librării, epuizându-se imediat.

Cartea este o lectura delicioasă, ușoară (pentru că povestirile sunt scurte), este o imagine a Evului Mediu francez timpuriu, o imersiune în viața oamenilor de acum câteva sute de ani care ne arată că și atunci glumele, farsele, răzbunările, făceau parte din existența de zi cu zi a acestora. Chiar dacă povestirile nu sunt într-un stil literar cu pretenții de opere, dat atât de modul în care au fost scrise cât și de dificultatea traducerii dintr-o limbă veche și adaptarea de la poezie la proză, fiecare lectură atrage pe cealaltă și nu poți lăsa cartea din mână. E ca o întâlnire cu prietenii unde bancurile deocheate umplu atmosfera de râsete și voie bună.

Londra, 18 aprilie 2026

Preotul și Cavalerul

Veniți aici și ascultați această poveste, spusă de Milon din Amiens, despre un cavaler și un preot!

Se spune că un cavaler se întorcea de la turnir foarte șifonat; pierduse tot ce avea, și fusese bătut atât de rău încât, dacă ar fi vrut să fie bătut de atâtea ori pentru bani, o sută de scuzi nu ar fi fost de ajuns. Era într-o stare foarte rea; își pierduse toți oamenii, caii și bagajele și nu-i mai rămăsese decât un scutier. Plecaseră dimineața pentru a se întoarce în satul lor și, toată ziua, călăriseră mai mult de cincisprezece leghe, și vremea era rea ​​și îl durea fiecare os din corp, așa că se ruga tot timpul la Madonna și Sfântul Benvenuto să-i trimită ajutor.

Cobora gânditor o pantă, prin pustie, uimit de tot ce i se întâmplase, de pierderi și bătăi; Și scutierul îl urma cum putea, călare, cu greu din cauza durerii și a frigului de care suferise, și se ruga și el la Dumnezeu și la Sfântul Iulian, să-i dea o mână de ajutor. Mergând și mergând, au ajuns la un sat cu o biserică; preotul de acolo era înstărit, sau mai degrabă bogat; economisise destule și nu ducea lipsă de nimic; nu-i păsa de nimeni însă în afară de el și de soția sa, care era o frumusețe, și de o nepoată care locuia cu el, logodită cu un tânăr din oraș. Numele fetei era Gille, și ea era o frumusețe, slabă, cu sâni mici abia începând să-i iasă, mâini și degete lungi și un ten alb ca zăpada. Când și-a lăsat părul pe spate, acesta strălucea atât de încât părea aur; gura ei era roșie ca sângele, dinții albi, ochii limpezi și veseli; așa era ea, nepoata capelanului. Ei bine, vorbeam despre cavaler, care și-a dat seama acum că se rătăcise și, în cele din urmă, a luat o cărare care l-a dus în sat, chiar în cel în care locuia preotul cu soțoia  și nepoata sa. Era deja întuneric, ușile erau încuiate, animalele se duseseră acasă și doar stelele aruncau puțină lumină pe drumuri.

La intrarea în sat a găsit un om care l-a primit cu brațele deschise, iar cavalerul i-a spus::

– Dumnezeu să te aibă în pază, prietene, spune-mi unde locuiește cel mai bogat om din sat?

– Preotul este cel mai bogat. Este fermier, este cel mai bogat om pe zece leghe; te va ajuta doar dacă  poate face bani și nu-i pasă de nimeni; un adevărat porc. În afară de el, sunt doar țărani aici, toți ticăloși, mai răi decât animalele, cu siguranță nu oameni care s-ar putea asocia cu un domn ca tine. Răul cel mai mic merge tot la preot.

– Este adevărat? Și unde locuiește?

– Chiar acolo, casa aceea de acolo cu șemineul din cărămidă, cea frumoasă, cea bine făcută. Îl cheamă Silvestro, preotul.

Cavalerul, care era foarte dornic să găsească o locuință, nu a fost chiar mulțumit de această descriere; dar merge mai departe și îl găsește pe preot stând afară, bucurându-se de aerul proaspăt. Am ajuns cu adevărat printre țărani, se gândește cavalerul; știi cât de mult le pasă oamenilor de necazurile mele? Dar,  oricum ,îl salută politicos pe preot, iar preotul îl salută înapoi și îl întreabă de unde este.

– Sunt cavaler și vin dintr-o țară îndepărtată, spune cavalerul; am fost la turnee în căutarea norocului și am pierdut, cum se întâmplă, dar cu onoare, să fim clari.

– Ei bine,  spune preotul, trebuie să mă duc să culeg ceapă, bună seara!

Și cavalerul îi spune: dar uite, eu plătesc; Sunt un om bogat, mai am cincisprezece castele, toate ale mele, și nu atât de departe, la cincisprezece leghe de aici; Dar trebuie să fiu găzduit pentru noaptea asta.

– Lasă-mă în pace, domnule cavaler, ești preot și du-te pe drumul tău puțin; nu voi lăsa pe nimeni să intre în casa mea, nici măcar pe rege, dacă se întâmplă să fie vreodată aici; Nu sunt obligat, fac doar ce vreau și ce-mi place, și de fapt nu-mi place să am oameni în casa mea, cu excepția nepoatei mele și a soției mele… Apropo, e aproape ora de culcare… Du-te, du-te și caută-ți găzduire în altă parte, tu și cu mine nu avem nimic de discutat!

Cavalerul începea să se enerveze, dar se abține și spuse:

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsa așa. Preoții și cavalerii trebuie să se înțeleagă, și să nu se certe ca țăranii. Lasă-mă să rămân și voi plăti bine.

În acest moment, preotul începe să se răzgândească și să simtă mirosul banilor; Așa că iese pe ușă și spune:

– Ei bine, te sfătuiesc în continuare să cauți cazare în altă parte, dar dacă vrei să stai aici cu mine, iată condițiile; dacă accepți, totul îți este la dispoziție, eu, nepoata mea, soția mea și toată casa.

– Să auzim, se preface el: pentru fiecare fel de mâncare pe care îl servesc la cină, va fi cinci soldi.

– Sunt de acord, se preface el mulțumit.

– Juri că mâine îmi vei plăti fără proteste? insistă preotul.

– E în regulă, se preface el. Pe Domnul, dar trebuie să juri și că pot gusta tot ce e în casă.

Așa că ajung la o înțelegere și amândoi jură, iar scutierul este înfiorat, pentru că deja ghicește cum se va termina asta: ca să plătească nota, cavalerul va lăsa un cal la preot și va trebui să continue pe jos; dar nu îndrăznește să protesteze, de teama stăpânului său.

Preotul îi lasă în casă; femeile aleargă să ia caii, să-i deshame și să le dea fân și ovăz. Erau puțini servitori în casă, dar pentru a servi oaspeții, îi cheamă pe doi dintre verii preotului; bucătarul este deja ocupat să curețe usturoiul și să zdrobească piperul și chimenul, iar în curând claponii și puii vor fi gata. În bucătărie sunt de toate: iepure și pește, deja gătite; fata pregătește prăjituri și plăcinte, iar femeia alege fructele pentru a le mânca la sfârșit. Preotul curăță migdalele; unul zdrobește usturoiul și celălalt piperul pentru a face sosul, al treilea ia farfuriile, al patrulea aranjează băncile și scaunele pentru a pune masa. Cina promitea bine, dar scutierul încă nu era deloc fericit: iată, se gândi el, vom juca la jocuri de noroc ce a mai rămas; dar între timp nu putea face nimic.

– Îmi pare rău că e deja întuneric, spuse preotul, dar oricum e gata. Fata aduse apă într-un lighean să se spele pe mâini, iar preotul dădu întâietate cavalerului, cu multă ceremonie, ca și cum ar fi fost stăpânul; apoi își spălară și fața, și mâinile, și se așezară la masă. Pentru a oferi lumină, erau două candelabre de cupru, fiecare cu o lumânare mare.

Și a început cina; după pâine și vin, carne de porc și iepure, păsări mici, plăcinte sărate și claponi în sos, pește cu piper tare și apoi mai multe plăcinte. În cele din urmă, femeia aduce nuci și alte fructe, și scorțișoară, ghimbir și lemn dulce, și toată lumea mănâncă pe săturate și bea vin roșu și alb, din cel mai bun, cu înghițituri mari. După ce au strâns masa, au aprins focul, ca să nu fie prinși de frig, și preotul spune:

– Domnule cavaler, dacă nu vă deranjează, vă dau nota de plată.

– Numărați totul, voi plăti totul, spune cavalerul. Și scutierul rămâne tăcut, cu inima la gât, convins că cei doi cai, hainele și pelerinele lor nu vor fi de ajuns pentru a plăti nota de plată.

 Și preotul începe:

– Ei bine, asta înseamnă cinci cenți pentru pâine, cinci pentru vin, care a fost bun, nu-i așa? și cinci pentru porc, cinci pentru pui, cinci pentru claponi, cinci pentru păsări, cinci pentru plăcinte, cinci pentru plăcintele sărate, și acelea au fost bune, nu-i așa?, cinci pentru usturoi, cinci pentru ceapă, cinci pentru ardei, cinci pentru pește și apoi cinci pentru foc, cinci pentru servitor, cinci pentru bucătar, cinci pentru ovăz. Și până aici, dacă am numărat bine, asta e o sută de cenți. Și apoi cinci pentru fețele de masă, cinci pentru cești, cinci pentru tigăi, cinci pentru masă, și apoi, am uitat, cinci pentru pui, și aceia erau buni, și scumpi, știi? Apoi, ei bine, condimentele, să vedem, ghimbir, lemn dulce, să zicem treizeci de pence de condimente în total, și apoi, să ne asigurăm că nu uităm nimic, cinci pence pentru sare, cinci pentru pat, cinci pentru casă, cinci pentru fân, am numărat deja ovăzul, cinci pentru paiele pentru cai. Gata, asta e tot, îmi vei plăti mâine înainte să plecați; acum, odată ce am făcut calculele, trebuie să-l udăm, să bem?

– Să bem, spune domnul, care nu mai putea suporta, și apoi ne vom culca.

Toată familia se străduiește din greu să-l culce; unii îi scot pantofii, alții îl scarpină, alții îl țin în brațe, alții îl masează și, în final, îl pun sub pături; apoi aduc vinul și îl pun să bea, deja sub pături. Bea, apoi se târăște sub pături, ca și cum ar vrea să doarmă.

Scutierul, ei bine, și el își scoate pantofii și se dezbracă și e pe cale să adoarmă; dar cavalerul este treaz și se gândește cum va plăti nota: preotul este serios, îi plac banii și îl va face să plătească în întregime. Cum am putut fi așa de prost, se gândește cavalerul, ce voi face acum? Dar apoi începe să-i vină o idee; se gândește cu atenție la ea și decide că da, exact asta va face. Îl scutură pe scutier și îi spune:

– Ia spune, mă auzi? Trezește-te!

Scuturându-l și trăgându-l, scutierul se trezește și își dă seama că stăpânul său îl cheamă.

– Ridică-te, spune cavalerul, și du-te și spune-i ticălosului ăla de preot să mi-o trimită pe nepoata lui și să adauge cinci bani la notă.

 – Dar nu vrea”, spune scutierul.

– Ce?! zice celălalt.  Spune-i că înțelegerea e clară, a jurat că pot gusta tot ce e în casă, iar acum vreau să gust și eu pe fată, nu-i nicio îndoială.

– Dar uită de asta, pentru numele lui Dumnezeu!, spune scutierul. Vom ajunge să ne facem iar bucluc; și, în plus, unde s-a mai auzit să plătești cinci bani pentru o femeie și să faci o asemenea rușine unui om?! Apoi, mâine, va trebui să plecăm pe jos, fără alți cai!

Dar stăpânul nici măcar nu-l ascultă și îl obligă să plece; Acesta iese, continuând să-și spună: „Ce nefericit sunt!”, și bate la ușa dormitorului.

Înăuntru dorm toți, iar scutierul începe să bată și să strige atât de tare încât tot satul îl poate auzi.

– Du-te dracului!, spune preotul. Cine te-a trimis să faci tot tam-tam-ul ăsta?”

– Nu e vina mea, zice scutierul; Aș fi preferat să rămân înăuntru, în pat, dar stăpânul ți-a trimis vorbă să-i duc nepoata ta peste noapte și să mai pui cinci cenți în cont, din moment ce ești atât de bun la contabilitate. Spune că ești de acord și să taci.

Preotul începe să înțeleagă trucul:

– Ascultă, prietene, spune el, stăpânul tău vrea să mă înșele.  Du-te și spune-i să lase fata în pace. Aș prefera să iau patruzeci de scuzi din contul lui; nu-l pot lăsa să o defloreze și să se culce cu ea aici, în casa mea! Du-te, spune-i că voi scoate patruzeci de scuzi în schimbul fetei.

Scutierul este atât de fericit încât aproape se împiedică în timp ce se grăbește la stăpân cu vestea bună; îngenunchează lângă pat și spune:

– Domnule, capelanul spune, vă roagă, să o lăsați în pace pe nepoata lui, și, în schimb, va lua patruzeci de scuzi din contul nostru. Aș spune să fiți de acord, adaugă el;

Dar scutierul e furios.

– Ticălosule, îi spune, du-te dracului! Ar fi trebuit să-mi aduci fata, chiar dacă capelanul nu vrea. Du-te și spune-i că banii lui nu mă interesează, a jurat și trebuie să mi-o dea.

Scutierul se întoarce complet pierdut, tremurând ca și cum ar avea febră, sau mai degrabă ca un iepure fugărit de câini; se scarpină în cap, se gândește la cheltuială și pălește. Intră în camera preotului și spune:

– Nici vorbă, stăpânul o vrea pe nepoata ta; nu știu dacă e nebun sau beat, spune că banii nu contează deloc.

Preotul ridică mâna, se închină, și spune:

– Doamne ajută-mă, acum sunt cu adevărat prins în capcană, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva și nu se va mai întâmpla; ei bine, puțin pot face, trebuie să mă supun, voi face ce pot. Își pune cămașa, se duce la patul fetei, o ia de mână și o trezește.

– Nepoată, șoptește el, nu știu ce să fac, cavalerul m-a întins o cursă. M-am păcălit, am crezut că-l voi prinde în capcană și m-a prins în capcană. Am jurat, și acum spune că te vrea. Du-te, nepoată, nu mă pot abține; gândește-te doar, măcar așa nu-mi voi pierde cei o sută de scuzi. Aș fi un prost să arunc o sută de scuzi pentru virginitatea ta.

Fata începe să plângă, naivă cum e, ar prefera să fie ucisă, dar unchiul ei o consolează:

– Nepoată, spune el, nu te gândi la asta. Virginitatea este ceva care dispare foarte repede. Durează doar o clipă să transformi o fecioară într-o curvă capabilă să își câștige pâinea, și nimeni nu a murit vreodată pentru asta. Nici tu nu vei muri. Haide, grăbește-te, du-te la cavaler și jur că îți voi da banii aceia ca zestre când te vei căsători! Fata se ridică, se îmbracă în ceva, palidă de plâns, iar preotul o ia de mână și o conduce în sală. O dă scutierului, iar acesta o duce la patul cavalerului. Apoi aprinde focul, ca să poată vedea puțin, și spune:

– Iată frumusețea, stăpâne! Cavalerul o ia de mână și, la lumina focului, în timp ce scutierul se întoarce în pat, se bucură de ea, o învelește și o deflorează.

Fata geme și plânge, iar cavalerul se bucură și se ocupă de treabă; ea suferă, nu este obișnuită, iar el o lucrează  fără milă, luând-o de cinci ori la rând, și apoi îl cheamă pe scutier.

Acesta nu dormea. Sare în cămașă, iar stăpânul îi spune:

– Uite, ia fata și du-o înapoi la unchiul ei; și fata pleacă, deflorată, blestemându-și soarta și îndoindu-și spatele de durere. O dă unchiului ei și se întoarce sub pături, dar după o vreme, cavalerul îl scutură iar.

– Dormi? spune el. Nu, stăpâne, nu dorm deloc. Ei bine, atunci du-te la preot și spune-i să trimită pe slujitoarea lui aici, sau soție, ce e; nu știu cum să-i spun; și dacă se plânge, spune-i că așa sunt eu, nu precupețesc nicio cheltuială când vine vorba de femei frumoase. Și e frumoasă, de aceea o vreau; du-te și adu-o la mine.

Scutierul e la ușa camerei, care e din nou încuiată:

– Deschide! Deschide! Dar te-a trimis diavolul, se comportă ca un preot, suntem deja destul de răi!

– Nu, el e scutierul, nu e diavolul. E  stăpânul și spune să i-o trimiți pe doamnă.

Acum preotul este și mai trist decât înainte și jură că ar prefera să-i dea lui toate câștigurile decât femeia; înjură și blestemă, iar între timp deschide ușa și încearcă să-l convingă pe scutier.

– Stăpânul tău e nebun”, îi spune. A avut o idee foarte bună. Atâta timp cât ține de mine, n-o va avea pe soția mea; aș prefera să-mi taie piciorul! Dacă aș fi știut că se va termina așa, cu siguranță nu l-aș fi lăsat în casă; dar nu pot face nimic în privința asta, e greu să judeci oamenii. Dragul meu, du-te și spune-i că-i mai reduc o sută de scuzi dacă mi-o lasă, și mâine dimineață îi voi oferi micul dejun: găini și păsări mici, vânat, trei vinuri diferite și mirodenii bune, toate gratis.

– Dar dragul meu domn, spune scutierul, dacă mă duc să-i spun asta, îmi rupe oasele. Trebuie să i-o aduc pe doamnă și gata.

– Doamne! ce jale pe preot. N-o să mai am niciodată o zi fericită! Haide, du-te și spune-i stăpânului tău că-i voi mai da șapte lire; jur pe Evanghelie că-i voi cere doar șaizeci de scuzi.

– A, pe bune? spune scutierul fericit.

– Pe credința mea! se jură preotul.

Scutierul se întoarce la stăpânul său plin de veselie și-l anunță că, dacă vrea, poate economisi șapte lire din contul lui și îi povestește despre micul dejun: cât despre mine, cu această condiție, i-aș lăsa-o pe ea, pe doamnă, și mâine vom pleca. Voi merge pe jos, căci pentru cei șaizeci de scuzi va trebui să-i las aici iapa mea.

– Pe Dumnezeu! spune cavalerul. Aș prefera să te spânzur cu această curea. Mai mult, să-ți rup și coastele. Du-te imediat  la preot și spune-i să mi-o trimită îndată și să mi-o treacă în cont, așa va face zece lire și cinci scuzi.

Scutierul se întoarce blestemând și îi spune preotului:

– Nimic de făcut. Domnul o vrea pe doamna ta.

Atunci să auziți cum se plângea preotul! Furios, se apropie de pat: dragă, pentru păcatele mele trebuie să te duci și să te culci cu cavalerul.

– Să mă blesteme Sfântul Martin,  dacă mă duc, spune ea. Dacă mă obligi, înseamnă că nu mă iubești!

– Dar, draga mea, spune el. Gândește-te la toate lucrurile frumoase pe care ți le-am dat, blănuri și paltoane și cămăși, fuste și cizme, și niciodată nu te-au costat nimic. Îmi datorezi ceva așa că  acum depinde de tine să mă ajuți să mă țin de cuvânt.

– Foarte frumos, spune ea. Din cauza lăcomiei tale ești dezonorat și eu sunt în rahat!

– În fine, trebuie să pleci! conchide preotul. Își dă putere, se ridică abătută, își pune halatul, își spală mâinile, înfășoară niște fructe într-un șervețel, ia o cupă de vin bun, un ulcior și o lumânare; îl încarcă pe scutier cu tot ce trebuie și merg la cavaler.

– Bine ai venit, spune el vesel.

– Bine te-am găsit, nobile cavaler, se preface ea fericită și îi oferă vinul și fructele.

Scutierul, prost dispus, aduce apă să se spele pe mâini, iar între timp preotul se frământă, simțind că proviziile sale sunt irosite.

Cavalerul se bucură de asta, și la fel și femeia; ea deja a uitat repede de preot și de rușinea lui.

– Mănâncă și bea, domnule! îi spune ea. Sunt cele mai bune lucruri pe care le găsești în oraș. Stăpânul a crezut că te înșală, dar tu l-ai lucrat! Păcat de el, dar și-o merită. Îmi pare rău doar pentru Gille, ai deflorat-o și dacă se află, e ruinată pentru totdeauna! După ce mănâncă și beau, încep să se atingă și să se sărute, iar preotul aude totul, dar nu îndrăznește să scoată niciun sunet, iar ei nu-i mai pasă. Ea strânge patul, apoi se dezbracă și se bagă sub pături.

Scutierul și preotul stau acolo suferind: unul se vede deja în închisoare pentru datorii, celălalt arde crezând că e toată vina lui. Cavalerul se bucură de femeie până când nu mai poate suporta și abia atunci spune:

– Doamnă, du-te la stăpânul tău, mi-am săturat.

– Cum dorești, spune ea, politicos. Dumnezeu să te binecuvânteze!  

– Și pe tine, Dumnezeu să te binecuvânteze și mult noroc! încheie cavalerul.

Scutierul o însoțește și apoi se aruncă în pat, crezând că va dormi, dar se înșeală, pentru că imediat femeia începe să țipe și să-l certe pe preot, atât de tare încât toată lumea o poate auzi:

– Rușine să-ți fie, Don Silvestro! M-ai pierdut și ți-ai vândut nepoata unui străin pentru bani! Ar trebui să ajungi pe rug, sau într-o cușcă ca nebuni!

Preotul transpiră și ea se gândește:

– Dacă n-aș fi o femeie care trebuie să se gândească la onoarea ei, aș putea să spun întregii lumi unde te-a dus lăcomia!

Preotul o face pe prostul  și așteaptă să termine, dar ea nu se oprește și jură că nu-l va mai lăsa niciodată să o atingă.

– Acum te răzbuni pe mine, izbucnește el exasperat, dar te-ai distrat de minune cu cavalerul! O să afle toată lumea din cartier!

Cavalerul îi ascultă, apoi când simte că se calmează, trece la următoarea mișcare. Cheamă scutierul:

– Du-te la preot și spune-i să vină ​​aici imediat, că vreau să mă bucur de ăsta.

– Ce vrei să spui cu  “să mă bucur”, domnule?

– Zi-i să vină în pat cu mine, spune cavalerul. Vreau să-l fut de trei sau patru ori.

– Tatăl nostru care ești în ceruri! Fă-ți semnul crucii chiar acum, stăpâne! Cum ai putut spune astfel de lucruri? Chestii de sodomism!

– Nu, idiotule, ăsta e chiar pentru mine, replică stăpânul. Jur că i-o trag.  E chiar mai gras decât soția lui. Crd să aibă zece centimetri de slănină pe fund.

– Dar domnule, insistă scutierul, ce spui e împotriva firii! Fă-ți semnul crucii chiar acum, ți-ai pierdut mințile!

– Fiu de cățea! spune cavalerul hotărât. Du-te și ia-l imediat! Dacă te întorci fără el, o să plătești!

Scutierul pleacă atunci  acolo, abătut.

– Hangiule, spune el, sunt obligat să-ți spun, e un ordin de la stăpân: spune că e în înțelegere, trebuie să te culci cu el, să ti-o tragă.

– Moartea e mai bună! spune preotul, care crede că visează și dă-i cu semnul crucii în sus și-n jos.

– Dragul meu, are diavolul în el, e clar. Aici avem nevoie de apă sfințită, o stolă, un crucifix și tămâie. E nebun! Știu doar că asta vrea, e cavaler, și asta e înțelegerea. Du-te în patul lui chiar acum, nu mai e nimic de făcut!

– Ce păcat, zice preotul, dacă mi-aș fi putut imagina că se va termina așa. Nu ai dreptul să faci asta!

– Dar da, zice scutierul. Ieri, stăpânul a precizat clar în înțelegere că poate folosi tot ce este al tău. Și tu ești al tău, nu al altcuiva. Trebuie să plecăm!

– Nu, dragă, spune preotul: du-te și spune-i că îi voi ierta toată nota de plată, și vom fi din nou prieteni.

Scutierul, fericit, aleargă la stăpân, sărind și dansând.

– Domnule, n-am fost niciodată atât de fericit! Înțelegerea este ruptă și și nota de plată. Putem pleca fără să plătim.

– Nici vorbă, spune cavalerul. Cum îndrăznești să te întorci fără el? Du-te și ia-l imediat, altfel te voi călca în picioare!

Scutierul se întoarce la preot, terminat.

– Hangiule, spune el, sunt abătut: parțial din cauza întregii agitații prin care am trecut toată noaptea și cu atât mai mult pentru că stăpânul meu își pierde sufletul la jocuri de noroc. Trebuie să plecăm, stăpânul vrea să te fută, e deja acolo cu un penis mai lung decât o mătură.

Moment în care femeia nu se mai poate abține:

– Cred că e corect, domule, du-te dracului! Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei rămâne însărcinat și până în mai vei avea un copil.

– Sper, spune preotul, pălind, că măcar Dumnezeu mă va scuti de asta.

– Așa vei învăța, insistă ea, să-i primești pe domni în felul acesta: ce rușine, să fii plătit! Bătrân murdar, să refuzi ospitalitatea unui domn! Și mai mult, credeai că-i iei totul! În schimb, va fi exact invers. Cu câtă bucurie vor auzi vecinii această poveste! Vei plăti scump pentru asta. Haide, haide, du-te în pat cu domnul, și în seara asta îți va face un copil!

– Dar draga mea, spune preotul, merit eu asta?

– Ce, zice ea, cine a făcut vin rău nu ar trebui să-l bea? Du-te și culege profiturile din noaptea asta!

Preotul se gândește că îi va oferi cavalerului zece lire dacă îl lasă să plece și promite că, dacă Iisus îl va ajuta, îi va oferi mereu ospitalitate, iar casa lui va deveni faimoasă.

– Haide, îi spune scutierul, să nu pierdem timpul!

– Nu, prietene, sunt preot, nu merg. Nu voi joca rolul unei femei sub un bărbat, dacă Dumnezeu binevoiește. Pe sufletul tatălui tău, așteaptă puțin! Încearcă să fii prieten și nu vei regreta! Du-te la stăpânul tău și spune-i că îi garantez cele zece lire și îi voi scuti de toate cheltuielile.

Scutierul, însă, nu crede, încă se teme că preotul vrea să-l înșele, și nu se clintește.

– Nu, domnule, spune el, nu plec. Stăpânul e mare și puternic și nu știu ce mi-ar putea face.

Preotul jură pe viețile sfinților și pe toate cărțile sale că are doar zece lire în numerar în casă, pentru că are niște datorii de recuperat.  Scutierul se lasă convins de data aceasta. Se duce la stăpân și îl îmbrățișează:

– Hangiul nostru mi-a spus o poveste lungă, vrei să-ți spun adevărul? Jură că are doar zece lire în casă și e gata să le renunțe dacă ești de acord să îl lași în pace.

– Oh, așa spune? Răspunse cavalerul.

– Da, domnule!

– Atunci du-te și spune-i să-mi trimită mai întâi cele zece lire, și apoi mă voi retrage din înțelegere.

Scutierul se întoarce la preot, fericit.

– S-a terminat? întreabă el, neliniștit.

– Desigur, spune scutierul.

– Serios? Sunt liber?

Da’, dar mai întâi scoate cele zece lire.

Preotul e atât de fericit încât îi vine săsă rute podeaua, apoi își rupe și punga în graba de a scoate banii. Apoi spune:

– Aș prefera să i-o aduc eu însumi, ca să fie clară treaba.

Ajunge în camera cavalerului:

– Dumnezeu să vă ocrotească și să vă urez noapte bună, domnule!

– Dumnezeu să vă ajute, Don Silvestro, spune cavalerul. Ce, ați venit să dormiți cu mine?

– Nu, dacă îmi permiteți, spune preotul, sper că vă plac mai mult zece lire.

– Desigur, răspunde celălalt, dar cu o singură condiție: ca de acum înainte să oferiți ospitalitate tuturor celor care vă cer.

– Jur, spune preotul, că voi ține ușa deschisă pentru totdeauna.

Între timp, se ivește ziua, iar cavalerul se ridică, se îmbracă și se pregătește.

– Să mergem! spune scutierului. E timpul.

Își ia sabia, își înșeuează calul și plecă călare cu cele zece lire în buzunar.