Zilele trecute am găsit o carte foarte interesantă pe care n-am ezitat să o iau, mai ales că un prieten (germanofil) aflat departe mi-a întărit convingerea că merită, indiferent de cost. Tipărită la 1715, adică exact acum 311 ani în Stralsund, regiunea Pomerania (pe malul sudic al Mării Baltice, azi împărțită între Germania și Polonoi), cartea este o mărturie aproape contemporană a călătoriei făcută de regele Suedez Carol al XII-lea de la Poltava, după pierderea bătăliei cu rușii în 1709, spre Moldova, apoi prin Țara Românească, Transilvania și înapoi spre Germania.

Titlul, destul de lung, e chiar așa: „Descrierea unei călătorii suedeze de la Poltava la Bender (Tighina), și prin #Țara_Românească și #Moldova până în #Germania (Teutschland) ,în care sunt relatate întâmplările neobișnuite petrecute pe parcurs.„

Scrisă în germana veche cu caractere gotice, astăzi avem mijloacele necesare pentru a o desluși. Ea este un jurnal de drum dar, în primul rând, o extraordinară mărturie originală despre Țările Române din acele vremuri, scrisă de, probabil, aghiotantul sau cronicarul regelui, care trece prin ele după pierderea bătăliei de la Poltava (regiunea Ucrainei) la 1 iulie 1709.

În bătălia de la Poltava s-au încleștat cazaci, sudezi pe de o parte și ruși pe de alta. 65 de mii de oameni, dintre care armata suedeză doar 20.000. O bătălie pierdută de suedezi și aliații lor cazaci din mai multe motive pe care nu le expun acum. Cert este că, rușii iau luat prizonieri pe toți cei pe care-i încercuiseră sau i-au prins ulterior ca fugari (17.000 de oameni) și i-au dus să muncească la construcția noului oraș pe care Petru cel Mare îl începuse: Sankt Petersburg. Pe Carol al XII-lea și pe Mazepa (conducătorul cazac aliat) îi lasă cu ei circa 1.500 de oameni și să plece spre cetatea Bender (Tighina), aflată sub controlul Imperiului Otoman dar pe teritoriul de graniță al Moldovei. Vor urma cinci ani de exil pentru Carol, rănit la un picior într-una din inspecțiile trupelor sale de dinaintea bătăliei, înainte de a reuși să revină în Suedia.

O parte a pribegiei sale este povestită în această carte și multe din paginile sale istorisesc despre oamenii și locurile Moldovei sau Valahiei.

Pagina 7: „Am mers zile întregi fără oprire, trecând prin câmpii întinse și locuri pustii. Drumurile erau rele și anevoioase, iar uneori nici măcar nu puteau fi numite drumuri. Hrana era puțină și de proastă calitate, iar apa nu se găsea ușor. De multe ori am fost nevoiți să ne mulțumim cu foarte puțin. Caii, epuizați de drum și de lipsuri, cădeau adesea. Unii nu s-au mai ridicat niciodată. Ne temeam nu doar de inamic, ci și de necunoscutul acestor ținuturi, unde orice greșeală putea fi fatală.”

„Ținuturile prin care am trecut erau largi și în mare parte nelocuite, scrie la paginile 8-10. Pământul era fertil și bogat, dar lipsea buna organizare. Așezările erau rare și răspândite, iar între ele se întindeau mari depărtări. Locuitorii trăiau simplu și modest, obișnuiți cu lipsurile. Unii dintre ei ne-au primit cu bunăvoință și ne-au ajutat cu hrană și îndrumare. Alții însă erau neîncrezători și priveau cu teamă sau suspiciune.”

Un material foarte interesant însă pe https://presamil.ro/regele-carol-al-xii-lea-basarabia, un rezumat al cercetărilor efectuate de pasionatul Robert Denndorf . Vă redau doar un fragment, restul putând fi urmărit pe link-ul de mai sus.
Însoţit de companii de onoare ale ienicerilor, pe două rânduri, în uniforme de paradă strălucitoare, regele a ajuns la 1 august 1709 la cetatea Bender, unde a fost întâmpinat cu salve de tun, muzică militară şi aclamat de o mulţime pestriţă.

O jumătate de milă înaintea cetăţii i-a venit în întâmpinare pe jos seraschierul Iusuf, ceea ce însemna în acele vremuri dovada unei veneraţii deosebite.

Ienicerii puternicului centru militar otoman purtau bonete brodate cu fir auriu, bluze albe, pantaloni umflaţi şi cizme galbene. Iusuf i-a urat bun-venit regelui, în numele sultanului Ahmed al III-lea, numindu-l oaspete de onoare al Imperiului Otoman şi l-a invitat să vină la Bender (Tighina).

Regele a ajuns la Bender, din cauza rănirii la picior, într-un car şi nu călare, cum este arătat în stampe şi medalii. Ienicerii au mers în pas de marş de o parte şi de alta, iar seraschierul a călărit lângă carul regelui.

Regele a fost salutat cu 36 de salve de tun, iar ieniceri postaţi pe valurile de apărare ale cetăţii desprindeau ca gest de supunere bucăţi din acestea, lucru care i-a impresionat profund pe suedezi.

Seraschierul l-a condus pe rege prin companiile de ieniceri, înşiraţi de o parte şi de alta a drumului, până la un orăşel de corturi. După trecerea regelui şi a suitei sale, la un semn al comandantului lor, ienicerii au făcut stânga-împrejur şi s-au întors în cetate. Numai 500 au rămas pe loc şi au format o gardă de onoare în faţa cortului, până când regele s-a acomodat în noua locuinţă.„

Londra, 14 aprilie 2026