Mda, am devorat-o.

Am înfulecat-o ca pe o felie de „#pâine_cu_ceva” în vremurile când pentru pâine duceam o luptă cu îmbrânceli, suduieli, transpirație și conspirație, coate și ghionturi, înghesuielii animalice cu cartela și banii într-o mână și traista în alta.

Am citit-o acasă, pe metrou, în tren, la muncă.

N-am lăsat-o pentru că ea nu m-a lăsat.

M-a târât în vremurile copilăriei și adolescenței de a cărei perioadă în care am trăit vorbește . Mi-a reîntărit convingerea că nu trebuie să uit, să uităm, iar cei care nu știu, să afle. Să afle că viața mutilată a multe milioane de români, a părinților și bunicilor noștri, a fost la cheremul unei clici de nemernici care a făcut tabula rasa în jurul ei decenii, care a stins lumina, a făcut întuneric, un „întuneric prăfuit în care tatăl său, -al autoarei -, nu putea găsi perechea de ochi care ar fi putut să-l privească în suflet.” Și nimeni nu putea găsi acea pereche de ochi. Viața e o luptă iar cea din „Epoca de Aur” era o artă a adaptării și disimulării, a tăcerii și fricii, a sărăciei crunte îmbrăcată în flamuri tricolore vânturate și ode înălțate „celui mai iubit fiu al poporului”.

Cartea e cronica unei epoci care nu mai apune, care ne dă impresia că s-a terminat dar continuă prin cei care au fost și mai sunt încă la butoane, în mințile și sufletele noastre.

În unele momente partidul n-a reușit să intre în intimitatea noastră, a bunicii care se ruga constant și ritmic la icoana sa. „Dumnezeu fusese înlocuit, îngerii erau membri de partid”, speranțele nu existau pentru că partidul era cel care gândea la speranțele noastre…

Citită în altă cheie, „cartea „Pâine cu ceva” mi-a reconfirmat că plecatul nostru de acasă, a milioanelor de români, se datorează în continuare lor, comuniștilor, celor care, într-o formă sau alta, continuă să țină țara în Epoca lor de Aur, după modelul și regulile învățate și puse în aplicare până în 1990. Cititul cărții „Pâine cu ceva” de Liliana Nechita nu e o lectură de filfizon, de relaxare pe fotoliul măruțian al noii epoci. Nu. Ea răzuiește cu lama crusta așezată pe inimile și mințile celor care au trăit și suferit în acea epocă, declanșează flashuri de acum 40-50-60 de ani, cu momente crude, crunte, spasmodice, care te fac să tresari și-n somn la coșmarul că istoria se poate repeta.

Dar istoria ne învață că nimic n-am învățat din istorie.

Mulțumesc, Liliana, pentru acest document rar și util, pentru stilul crud dar realist de a ne resuscita memoria.

(In imagine, un coleg de muncă la Londra, dornic de lectură si de o felie de pâine cu ceva).