Prin anii 80-84 veneam cu școala la Sovejana, un CAP aflat între Panciu și Tișița, în practicile agricole, la cules de struguri, porumb și ce se mai cultiva pentru bunăstarea localității și a patriei.

Plecam în camioane descoperite, cu sape, greble, ranițe pline cu de-ale gurii și schimburi și, două-trei săptămâni, o lună, pe-aici ne făceam veacul. Ziua munceam, supravegheați de profesori, cărând găleți cu struguri la capăt de rând și trecându-le pe caietul pontatorului pentru că mai târziu, după începerea școlii, venea directorul cu socoteala făcută de cei de la CAP și ne aducea remunerația muncii noastre. Adică nu era chiar gratis: 1 leu și 20 de bani pe găleată, minus cheltuielile de cazare, cum spuneau ei, și ce mai era… ne mai reveneau 2-300 de lei de căciulă. Nici puțin, dar nici mult, în funcție de cât fuseserăm de harnici.

Iar noi ne bucuram de acei bănuți care erau rodul sudorii noastre și cu care ne lăudam și ne cumpăram cărți sau vreo haină.

Cazarea se făcea în niște foste grajduri de animale compartimentate în camere mai mici, cu paturi în care dormeam câte doi, fără apă curentă și, de multe ori și fără curent electric, cu purici câtă frunză – câtă iarbă, frunici, păianjeni, ploșnițe, păduchi și tot ce mai are mama natură mic și iute de picior noaptea. Dar nu era bai. Distracția era asigurată, colegii erau cei cu care împărțeam fericirea și osteneala iar profesorii se îngrijeau să ne spălăm seara și, recompensă, să ne pună muzică la un casetofon sau magnetofon de rupeam tenișii în colbul curții în sârbe și hore de mai mare dragul. Nu aveam televizor, ci câte un radio, dar la vremea aceea nici nu ne interesau prea mult alte scofeturi. Era maximul de distracție pentru că despre altele nu avusesem de știre.

Eram la vârsta când începeau să ne sfârâie călcâile după vreo fată și o-nghesuim după câte vreo baracă sau copac ca să-i furăm un pupat, s-o strângem mai tare de mijloc la joc și să-i simțim căldura feminină ce ne dădea fiori și ne încingea imaginația destul de săracă.

Ziua, pe câmp, ne minunam de cazematele în beton armat rămase din Primul Război Mondial și, ca să mai tragem câte-un chiul, sătui de muncă și plini de mustul dulce al strugurilor care ni se scurgea pe mâini și pe haine, ne mai ascundeam în ele. Era umbră și fantasticam cu poveștile despre război auzite de la buncii noștri, căutam prin crăpături cartușe, tuburi de cartușe sau baionete… Credeam noi că încă mai sunt, dar alții înaintea noastră intraseră și făcuseră curat.

Într-o dimineaţă, mergând la cules de struguri pe drumul prăfuit care ducea spre Mărășești alături de calea ferată, am găsit un proiectil. Un proiectil peste care treceau căruțele şi oamenii dar pe care nimeni nu-l văzuse până atunci. Doar mai făcusem traseul acela.

Eu și cu vărul Gabi, cel cu care l-am descoperit, am rămas în urmă, l-am luat și l-am ascuns la marginea drumului, uitându-ne bine să nu ne vadă careva. Era secretul nostru. Dar curiozitatea era prea mare şi secretul nu-l puteam ascunde prea mult, înainte de toate de noi. Aşa că ne-am întors şi l-am luat cu noi, în vie, la cules.

Am început noi să culegem struguri, să alergăm cu găleţile pe rând să facem cât mai multe şi înaintea altora, mai şi furam strugurii cei mai mari de pe rândurile vecinilor, numai ca să avem câteva găleţi înanintea colegilor pentru a lua o pauză. Aşa că ne-am tupilat furiş-furiş şi am scos proiectilul de sub buruienile unde-l ascunsesem şi am început să-l studiem.

Gabi avea un briceag, apoi ambii aveam cosoraşele cu care tăiam ciorchinii… Am început să scrijelim şi să curăţăm la el, să-i îndepărtăm crusta de rugină adunată în cei peste cincizeci de ani de când zăcea acolo.

Discuţiile erau aprinse, fiecare îşi dădea cu părerea mai mult sau mai puţin. Știam de la bunicul câte ceva, că-mi povestise cât de periculos este un obuz şi cum un vecin, pe care nu-l cunoscusem dar ştiam unde locuise, fusese spulberat de unul ca acesta pentru că făcuse imprudenţa să-i ardă un ciocan în cap, adică în focos.

Acesta era la fel: cu focosul în cap şi nu cu capsă la fund. Dar noi curăţam de zor la el şi la capul lui…

– Ce faceţi mă aici? tună vocea profesorului de matematică care ne luă prin surprindere și ne sperie de moarte. Parcă ne-a curentat, nu așa.

Vocea ne-a înghețat transpirația pe spate pentru că știam că ceea ce facem nu e chiar activitatea pentru care venisem și nici… Mâinile ni se opriseră iar ochii cred că se holbau aiurea la omul care se albise mai tare decât noi și ne privea paralizat acum.

Cu voce calmă, lentă, ca și cum nimic din ce auzisem mai înainte nu fusese real, dar cu o frică care-i schimonosise chipul, profesorul adăugă cu cele mai gentile gesturi pe care le-a făcut în viața sa vreodată, (mă gândesc acum):

– Lăsați ălă jos, acuuum, dar înceeeet… Așa, așa, înceeet… Chinul de pe fața lui ne-a convins că ceva grav rău avea să se întâmple.Doar ce am așezat proiectilul pe iarbă și…

– Băi tâmpiților! urlă deodată profesorul, roșu de mânie pentru că sângele i se urca cu repeziciune la cap iar gura devenise un tunet, un amalgam de cuvinte de neînțeles, pline de disperare și furie. Unde mama dracului l-ați găsit, mă?! L-ați mai adus și aici? Păi vreți să muriți și voi ca proștii și să mai omorâți și pe alții?

Dați-vă la o parte de-acolo și… hai, toată lumea adunarea aici!

– Nelule, strigă la un alt profesor, cheamă toată lumea de pe rânduri aici. În fine, avu loc ședința pregătitoare, bineînțeles cu noi în mijlocul problemei, cei care era să producem o catastrofă. Apoi ziua a continuat cu muncă asiduă, fără bombe, fără secrete, cu gândul la ce avea să se mai întâmple la școală și cu priviri furișe spre profesorii care nu aveau altceva de făcut acum decât să facă bisericuțe pe tema asta. Spre seară, proiectilul nu mai era al nostru. Ca un bebeluș abia născut era dus cu grijă pe brațe spre fermă de profesorul de matematică. Aici povestea deja se auzise cine știe prin cine care ajunsese mai înainte iar toți cei pe care-i întâlneam se uitau la noi ca la urs. Eram centrul atenției, dar nu de bine, ci de rău.

Noi mergeam cu cocoașele cât ale dromaderilor și o zi nu s-a vorbit despre asta. Ne-am închis în cameră iar seara nici la masă nu ne intra mâncarea în noi.Ni s-a făcut iar instructaj cum să ne comportăm cu materialul belic care se găsea din belșug pe câmpul Mărășeștiului, la Sovejana mai precis. Degeaba căutasem noi în cazemate, că găsisem exact unde nu ne închipuisem. Ce-a făcut profesorul cu bomba? A aruncat-o pur și simplu în closetul din curte, adică în rahat. Pentru că acolo știa că n-o să mai băgăm mâna.***

Trecuse vreo săptămână de la evenimentul cu pricina și, pe la un prânz, sau mai bine după, stăteam fericit în closetul cu pricina. Cu gândurile mele, cu zgomotul înfundat al trenului Panciu-Mărășești care-și avea calea ferată la doar 5 metri de closet…

– Buuuum! se aude o detunătură puternică.

Ca un fulger ideea proiectilului de sub mine îmi trecu prin urechi, prin cap și pe toată șira spinării, sărind ca ars, cu pantaloni-n mână, și ieșind mai mult împiedicat decât normal dintre scândurile acestuia.

Dar nu era bomba. Closetul? Întreg. Nici urmă de explozie… În drepta, prin gardul CAP-ului se vedea un fum negru care se ridica și locomotiva care încă mai scrâșnea pe șine în efortul de a se opri. Lovise un tractor pe care-l rupsese în două și a cărei cabină zburase cu tot cu tractorist în curtea noastră, în fața closetului. Dădusem nas în nas cu un om pârlit, plin de sânge, cu un scaun sub el și cu un volan țeapăn în mâini, turmentat, pierdut și fără vlagă. Cabina era numai pe jumătate, geamurile zburaseră de mult în alte părți, basca stătea spânzurată de colțul unei barăci iar o ciubotă cu tot cu șoseată se înțepenise între scândurile gardului.

– Ce-i, mă, a bubuit ghiuleaua?

Profesorul de matematică, urmat de alți copii și oameni, veniseră iute și se holbau speriați, căutând când la closet, când la tractorist.

(foto: Ziarul de Vrancea)