Aproape am terminat cartea lui Stelian Stoian sosită tocmai din însoritul Madrid. Departe mii de kilometri de casă, gândurile dar mai ales amintirile sunt atât de vii în mintea și sufletul lui încât paginile cărții se dezvăluie drept adevărate „crâmpeie de viață”.

Dacă vreodată comuna Saelele va dispărea, ei bine, cartea lui Stelian e mărturia documentară a existenței sale. A satului românesc. Pentru că aceste „crâmpeie de viață” pe care Stelian le-a așternut nu sunt doar amintiri răzlețe, ci un adevărat documentar scris cu pasiune, cu conștiința celui care vrea să oprească timpul în loc pentru noi toți. Cartea nu e un roman, nici clasicele povestiri. Ea poate fi foarte bine studiată în școală de elevii acelei comune dar și de cei din altele pentru a ști cum au trăit românii acum câțiva ani, cu bune și cu rele, cu multe privațiuni dar și cu multe bucurii create de simplitatea lucrurilor și a oamenilor, a evenimentelor. Pentru că, chiar dacă „pe o săptămână o scăldăm cum puteam, fie cu salate, ouă ochiuri sau cartofi prăjiți, fie cu o ciorbă cu fasole sau o mâncare de cartofi” iar „o felie de pâine neagră de la brutărie, uns cu untură și sare sau câțiva pitroci prinși în plasă de mama din baltă” erau o bunătate, „copil fiind vedeam doar zile minunate”, scrie Stelian.

Iar cartea continuă capitol cu capitol, temă cu temă, subiect cu subiect să dezvăluie viața de la țară, din anii comunismului, așa cum i-a trăit el.

Nu vă destăinui mai multe, ci, dacă vă împinge curiozitatea, luați-o și delectați-vă.

Apropos de curiozitate: pe ultima copertă, Stelian a așternut câteva versuri:

Pun tocul jos și închid călimara,
Afară s-anserat, sunt obosit,
Aștept să văd reacții, comentarii,
De v-a plăcut ori de v-am plictisit.

Mai am în tolbă multe și frumoase,
Le țin închise bine să nu uit,
De voi depinde dacă le voi scoate
Ori de le iau c mine în mormânt.