Pe Ismail Kadare (citit cu accentul pe e final, așa cum mi-a spus un albanez), l-am întâlnit acum aproape douăzeci de ani, într-o librărie din  Gara de Nord. Nu personal (între timp a decedat pe 1 iulie 2024), ci prin cartea sa, „Cetatea”. M-au cucerit stilul, povestea, dar mai ales abordarea temei.

Am continuat să citesc cărțile sale, toate traduse maiestuos din limba albaneză de către cel mai bun specialist în domeniu, Marius Dobrescu, pentru că vin dintr-o lume atât de aproape nouă, dar atât de inedită, fascinantă.

„Palatul Viselor” este însă o carte pe care, terminată de câteva zile, încă o visez.

În lectura ei intri, inițial, cu teama de a nu fi exact o altă față a lui Kafka, dar stilul povestirii este unul mult mai fluid, mai misterios, aparent într-o lume reală, cea a Imperiului Otoman,  dar inventată de scriitor tocmai pentru a ascunde lumea reală.

                  Apărută în Albania în 1970, cartea a rezistat doar două săptămâni pe piață, fiind imediat interzisă de comuniști. A reapărut în Franța și a fost tradusă ulterior în mai multe limbi și în mai multe țări.

                  De ce interzisă? Pentru că „Palatul Viselor” este o critică plastică, îmbrăcată în haina unei povești despre una dintre cele mai influente familii a Imperiului Otoman spre sfârșitul său, ce a Qyprilliilor, dar care ascunde drama oricăui regim totalitar.

                  Tabir Saray, palatul fără sfârșit, cel al camerelor și coridoarelor fără număr, și fără numere și nume,  – această instituție care adună visele locuitorilor de pe întreg cuprinsul împărăției -, este o un instrument temut al padihașului , plin de mister, teribil prin deciziile care se iau înăuntrul său tocmai pentru că acestea se iau și pot avea orice formă datorită „lipsei concretului”. Posibilitatea de a decide destinele oamenilor fără probe, fără ceva concret, ci doar interpretând visele sosite de la cei mai diferiți oameni, pun la grea încercare pe Mark-Alem, tânărul care se angajează aici.

                  Se împletesc, în această carte, istorie, mistică, legendă, religie, dar mai ales psihologia unui personaj care întruchipează puterea, și a unor oameni de rând, aparent ocazionali,  care trebuie  să se supună acestui mecanism complex, infernal, care funcționează în cea mai misterioasă și temută instituție a statului: Palatul Viselor.

                  Forța și frumusețea limbajului acestei cărți sunt, la rândul lor, două din atuurile care te fac să n-o lași din mână. Sunt expresia unui talent cum doar Kadare l-a avut.
Vă recomand o carte cum nu ați mai citit.

12 septembrie 2026, Londra