Știați că gulag, acest cuvânt rusesc a intrat în conștiința publică internațională datorită cărților lui Alexandr Soljenițîn? În 1962 , după nouă ani de muncă silnică într-unul din gulaguri, coloniile de muncă silnică ale Uniunii Sovietice din timpul lui Stalin, profesorul de matematică și scriitorul Alexandr Soljenițîn publică, cu aprobarea lui Hrușciov, nuvela ” O zi din viața lui Ivan Denisovici„.

O carte care nu face altceva decât săâ descrie viața unui deținut într-unul din îndepărtatele lagăre de muncă din taigaua siberiană.
Cum este „O zi din viața lui Ivan Denisovici”? Ca toate celelalte, aproape. Aproape pentru că diferă doar vara sau iarna, sau dacă Ivan, numit de colegi Șuhov, ajunge să facă carceră dură. Altfel, fiecare zi de iarnă siberiană e egală cu toate celelalte din cei opt ani și mai bine petrecuți la muncă silnică, așa cum a decis orânduirea. Ea este cea care dictează viața celor din gulag. Ea decide totul. Absolut totul.

 „Deținutul nici gândul nu-l are liber, se-ntoarce mereu la același lucru, se tot întreabă: nu mi-or găsi rația în saltea? Oare mă scutesc deseară la infirmerie? L-or băga la carceră pe căpitan?„

„… nu răzbătea nici un zgomot aici. Nu ticăia niciun ceas , deținuții nu aveau voie să aibă ceas, știa conducerea ora și pentru ei.” La fel cum nici soarele pe cer nu mai decide ce oră arată:

„ – Dacă e la cumpănă, ripostă căpitanul, înseamnă că nu e douăsprezece, ci unu.
– Păi de ce? se miră Şuhov. Ştie și tata-mare: soarele stă cel mai sus la amiază.
— Asta-i bună, tata-mare! i-o tăie. De-atunci nu mai e așa, s-a dat decret, și soarele stă cel mai sus la ora unu.
– Adică decretul cui?
– Al puterii sovietice.”

„Tot prin lagăre și închisori, Ivan Denisovici se dezvățase să stea să se gândească la ce-o să fie peste un an și cu ce o să-și hrănească famlia. La toate se gândește pentru el conducerea – și-i mai ușor așa. Dar cum o să faci când o să fii liber?” Pentru că dacă lagărul, gulagul, este o problemă cu care te obișnuiești, libertatea este o și mai mare problemă. Ce o să faci cu ea?
            Oricum nimic nu este sigur, viitorul fiind o necunoscută cu alte necunoscute. „Da i-or mai da libertatea asta? Nu i-or mai pune în cârcă zeci (de ani n.m.)  pentru nimic?” Pentru că „legea e lunecoasă. Termini zece și-ți spun: ia mai ia tu zece. Ori te deportează.”

Nimic nu este ca înainte de a ajunge aici, în îndepărtata și pustia taiga. Și măncarea este doar o amintire a unor vremuri îndepărtate, iar ca zeama chioară de șrot să aibă gust, trebuie să te gândești la mâncarea pe care o mâncai înainte de a ajunge aici:  „Șuhov îşi amintise nu o dată prin lagăre cum mâncau ei înainte la țară: cartofi – câte o tigaie întreagă, cașă – câte un ceaun, iar și mai înainte, când nu erau colhoz-urile, carne – hălci zdravene. Iar cu lapte se umflau de să pocnească. Dar, a înțeles el în lagăr, nu așa trebuie. Când mănânci, trebuie să-ți stea gândul numai la mâncare, uite, cum muşti acum bucățele din astea mărunte, și le strivești cu limba, și le storci cu obrajii – și ce aromă are pentru tine pâinea asta neagră și crudă. Ce, asta se cheamà că Șuhov mănâncă de opt-nouă ani? Nicidecum. Dar morfolește? O-ho!”

Nici o formă de asuprire nu e mai rea și mai chinuitoare decât cea a semenului tău. Frica și teroarea din gulag sunt mai aspre decât gerul: “Câinelui bătut nu trebuie să-i arați bățul. E aprig gerul, dar șefuld e brigadă e și mai și.”

Ce poți să faci într-o colonie de sute de oameni, „cu 400 de indivizi care dorm toți într-o baracă” și luptă să poată ajunge ziua de mâine? Ce poți să faci acolo unde deținutul nu are nimic? Nimic nu poate alina suferințele acestor năpăstuiți ai sorții. Nici credfința, pentru care unii au luat 25 de ani de lagăr. Și ea e dependentă de puterea statului și oricâtă ai avea, și credința și rugăciunile funcționează ca-n birocrația sovietică:

„— Vedeți, Ivan Denisovici, sufletul dumneavoastră cere să se roage Domnului. De ce nu-l lăsați, hm?
Şuhov se uită dintr-o parte la el. Ca două lumânări îi licăreau lui Alioşka ochii. Oftă.
— Pentru că, Alioşka, rugăciunile, ca și plângerile, ori nu ajung, ori „se respinge plângerea”.”
           Nu e bolșevic Ivan Denisovici, Șuhov, cum îi spun camarazii, dar nici  credința unui coleg baptist nu reușește să-l mai convingă că cel de Sus ar mai putea face ceva.  “Nişte năpăstuiți și ei: s-au rugat la Dumnezeu, cui i-au dăunat? Câte douăzeci și cinci le-au dat la toți, până la unul. Că așa-i vremea de-acum: douăzeci și cinci, o singură măsură.
— Dar noi nu ne-am rugat pentru asta, Denisici, stăruie Alioşka. Se trase cu Evanghelia lui mai aproape, veni chiar lângă obrazul lui Şuhov. Dintre toate cele pământești și pieritoare, Domnul ne-a dat să ne rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!”
— Rația, adică? întreabă Şuhov.”

În societatea sovietică, libertatea este un cuvânt alunecos, care nu mai are sensul știut înainte vreme. El nu mai crează bucurie pentru că însăsi libertatea din Uniiunea Sovietică nu mai are sensul dicționarului, ci e o altă suferință.   

“— Una peste alta, trase el concluzia, oricât te-ai ruga, termenul n-or să ți-l scadă. Şi-o să stai cât e el, bătut pe muchie.
— Da’ pentru asta nici nu trebuie să te rogi! se ingrozi Alioşka. Ce nevoie ai de libertate? În libertate o să-ți fie înăbușită cu spini și ultima urmă de credință.”

Pentru a înțelege adevârata dimensiune a ceea ce însemnat opresiunea în Uniunea Sovietică de după război, e necesară o altă lectură a lui Soljenițîn: „Arhipelagul Gulag”. Trei volume în care tot ceea ce înseamnă demnitate umană este redus la nimic, într-o manieră crud-realistă, așa cum doar acest scriitor a știut să o facă admirabil și pentru care a fost răsplătit și cu Premiul Nobel în 1970.
Lecturi obligatorii pentru toți tinerii generației Z și pentru toți cei care mai cred că o dictatură poate fi benefică în vreun fel omului.

6 septembrie 2026, Londra