600 de pagini. Atâtea are una din ultimile cărți terminate de citit.
Și ce carte! Ce istorii! Ce documente! Ce oameni!

        Cumpărată în vară de la Alexandria Librării din Focșani, cartea „Mihai Caraman – Un spion român în Războiul Rece” a fost una din lecturile pe care nu le-am lăsat din mână până ce nu am terminat-o.

                  O carte de istorie, o carte document așa cum cu măiestrie a știut să întocmească istoricul Florian Banu. O carte rezultat al unei munci asidue, minuțioase, un tablou al unui om pe care românii ar trebui să-l cunoască și să se laude cu el oriunde ar fi, un document despre „spionul cu care ar trebui să ne mândrim”, așa cum scrie Ion Cristoiu în prefață.

                  Suntem contemporani cu istoria și cu unul dintre personajele cheie ale vremurilor care s-au schimbat odată cu noi: Mihai Caraman (decedat la 24 iulie 2024). Dar de cele mai multe ori ignorăm sau nu ne este dat să aflăm cine ne sunt semenii care au contribuit la schimbarea istoriei, la menținerea păcii, la starea de bine sau de rău în care ne aflăm. Pentru că spionii, agenții serviciilor secrete, nu sunt la vedere și nici faptele lor nu ies la iveală imediat sau, de multe ori, niciodată. Faptul că istoricul Florian Banu a avut norocul și a profitat de acest noroc de a-l cunoaște mai bine pe generalul Caraman, personajul despre care se vorbește în carte, dar mai ales curiozitatea și dorința de a spune lumii lucruri adevărate, documentate, scot la iveală o carte care, dacă nu studiată în școli, măcar trecută la bibliografie orbilatorie elevilor ar trebui.

                  Mihai Caraman nu a fost doar un simplu spion, un rezident care a tocat banii statului de dragul de a fi în misiune în străinătate. Mihai Caraman a fost și este un caz excepțional, spionul pe care academiile de informații îl studiază, pe care francezii, belgienii și rușii îl apreciază. Mai puțin noi. Pentru că ce a reușit ofițerul român în cei 10 ani de permanență la Paris nu a reușit nimeni nici până, și nici după el.

Dar pentru a afla și a înțelege operațiunile desfășutare de Caraman, istoricul Florian Banu o face introducând cititorul gradual, cu meticulozitate, în lumea și atmosfera vremurilor de atunci atâtâ din țară cât și din Franța, Europa și din lume. O face cu mijloacele unui istoric, dar și ale unui scriitor care fac ca lectura cărții să fie fluidă, incitantă, plină de informații pe care, neapărat, le subliniezi sau notezi pentru că nu le știi sau nu erau clare.
Ca faptul că posibilitatea de a controla și studia Arhivele Securității se datorează acestui ofițer de informații care a înțeles noile vremuri și noua orânduire politică venite după 1990.
„Când a apărut toată discuția din societatea românească despre eliberarea de Securitate, el, care nu vorbea niciodată de probleme politice, a venit într-o zi din octombrie 1990, și mi-a spus „Uitațiv ce documente conține CID-ul, și dacă âmi permiteți, dommule prim-ministru, aș avea o diee; mie mi se pare că suntem într-o democrație, și că o decizie privind arhiva Securității ar trebuie să o ia Parlamentul.” (din interviul cu Petre Roman).

Nu vă mai spun altele despre acest om care a transmis conducerii Statului Român mii de documente „top secret” din inima NATO, dar vă invit să citiți o carte care vă va lumina și vă va face o altă idee despre unii oameni, și cam aceeași despre politicieni (de ieri și de azi).

5 septembrie 2026, Londra