Despre  romanul “Storia” al scriitoarei italience Elsa Morante  (Istoria – tradus și ieșit și la noi nu de mult timp) am aflat că este una din primele 100 cele mai improtante cărți ale literaturii mondiale. Am comandat câteva titluri scrise de ea, dar nu am început cu Istoria, ci cu al doilea său roman, “L’Isola di Arturo” (Insula lui Arturo).

De câteva zile bune trag de această carte. Nu pentru că e grea, nu pentru că e dificilă. Ci pentru că este o carte cum rar mi-au căzut în mâini. Elsa Morante pictează în ulei: lent, atent, cu minuțiozitate artistică de mare finețe, chirurgical aș spune, cu implicarea artistului care vrea să dea totul, ce e mai bun. Care face din personajele sale portrete unice, inimitabile, care-ți rămân în suflet și în minte.

Arturo, băiatul războinic care primește numele de la cel al unei stele, trăiește pe  Insula Procida, nu departe de Napoli,  o  insulă între plaje și stânci, pe care se află atât o închisoare cât și un castel, fericit cu puțin și mai nimic, vitregit de căldura mamei pe care nu o cunoaște și ignorat aproape total de un tată italo-german cu un caracter pe care autoarea îl va dezvălui pas cu pas.

Acțiunea cărții este de o lentoare care însă un te face să abandonezi niciun rând, niciun cuvânt. Pentru că viața lui Arturo, căruia nu-i pasă de haine, de măncare, de școală, de credința în Dumnezeu, se desfășoară la umbra unui tată mitizat, dar absent, (cu așteptări și dezamăgiri crunte, cu visuri spulberate) și a imaginii șterse dintr-o fotografie cu mama dispărută la naștere, prezentă în sufletul și împrejur peste tot, într-un fel de “cort oriental, ridicat între cer și pământ, dusă de aer, unde a locuia singură, languropasă și contemplativă, cu ochii la cer”.

Romanul este o explorare atentă, minuțioasă, a unei realități primordiale, necontaminată de intromisiunile externe. Viața lui Arturo pe insulă, într-o casă “damnată” de spirite rele dar plină cu cărți, fără a frecventa școala dar cu visuri mărețe de copil zburător spre alte lumi e asemenea închisorii unde, uneori, vede pe noii încarcerați aduși să-și ispășească pedeapsa, pe care nu-i privește în ochi “cu siguranță nu din dispreț, ci din respect”.

Apariția mamei vitrige, apoi a frâțiorului vitreg, vor schimba radical viața sa de copil și trecerea la adolescență, sentimentele sale confundându-se și amestecându-se cu trăiri și pasiuni din cele mai contradictorii și umane.

Povestea lui Arturo este deseori tristă, marcată de lipsuri de care își dă seama sau nu-și dă seama, care însă îi modelează caracterul său de copil lipsit de părinți, liber să decidă, să aleagă și să gândească matur, nu mereu reușindu-i aceasta.
Ceea ce face autoarea în această carte este psihiologia infantilă pură dublată de un talnt literar rarisim. 

Orice altă descriere a cărții dăunează grav lecturii sale. Pentru că doar citind această carte și intrând în rândurile sale poți trăi cu adevărat sentimente și pasiuni greu de găsit în alte romane.

Apărut în 1957, romanul a fost distins cu premiul Strega, cel mai important premiu literar italian.

10 mai 2026, Londra