Nu ajunsesem acasă pentru că bicileta Ucraina nu o vedeam des de la tata așa că mă bucuram de pedalatul ei pe ulițele colbuite dimprejurul MAT*-ului, de-a lungul apei Dragomirei sau pe priporul lui Ghimpu, de unde-mi dădeam drumul cu viteză pentru ca, odată trecut podul și ajuns la răscrucea lui Jănică, lăutarul, să frânez cu întoarcere ca să sară pietriș și praf cât mai mult și cât mai sus, să mă învăluiesc în el ca un samurai ninja, așa cum văzusem într-unul din filmele artistice de la televizor. Veniseră și doi colegi de școală mai mici, apoi ei plecaseră fără ca eu să merg cu ei pentru că piruetele prin colb cu bicicleta nu le făceam doar pentru mine sau să mă întrec cu ei. Sau, mai bine zis, nici nu le făceam pentru mine, ci cu gândul și speranța arzătoare că de la una din ferestrele unei case din intersecție m-ar fi privit o fată. Apăruse în sat nu știu de unde pentru că nu o mai văzusem. Nu era ca cele pe care le vedeam zilnic la școală. E drept că și la școală îmi flutura inima pentru vreo două, dar de data aceasta era altceva. Fata nu era doar o fată, ci o făptură, o arătare de pe alte planetă, suavă, delicată în mișcări, elegantă cum nu-mi putusem eu închipui, cu pielea albă ca a domnișoarelor emancipate de la oraș, manierată în purtări, care nu arunca cuvintele godorogind, cu accentul mocănesc caracteristic, dar nici măcar de prin orașele noastre dimprejur nu era.

Fata venise cu părinții dintr-o țară stărină, acolo unde aceștia lucrau și care aduseseră cu ei și aerul acela misterios de dincolo, exotic,  unde imaginația mea putea doar să-și închipuie,  fără să știe ceva concret. Vorbea cu o colegă de-a mea și mă fascinase graiul ei. Era o Fata Morgana pe care nu știam cum s-o cuceresc, dar mă împăunam pe uliță și eu făcând mult praf și scheme sofisticate cu bicicleta doar doar îi voi vedea chipiul ascuns după vreo fereastră sau perdea. Mă rodea gândul de cum aveam să-i vorbesc și cum aveam să spun cuvintele ca la oraș, și nu ca la mine-n sat, pentru a arăta că nu sunt ca ceilalți. Mi se mai întâmpla vara, când, venind la bunicii lui din sat, adică la căteva case de casa noastră, un băiat de la București, alb la piele și el, dar frumos ca cei din manualele școlare, manierat, vorbea ca la televizor. Și mă făcea să mă simt tare țăran, deși el nu-mi spunea nimic, dar întrebările adresate de el sau cele povestite mă obligau să vorbesc cu un accent pe care nu-l aveam, dar mă chinuiam să-l folosesc, cu cuvinte spuse ca la televizor, și nu cu limba lată cu da dă ce, da pântru ce, ghini, ñica și toate cele pe care le godorogeam noi între noi. 

De câte ori mergea la spital, singurele locuri unde mama ieșea din sat, când se întorcea acasă ne povestea cu o rază de mândrie că cele din salon de la ea nu credeau că e din satul nostru de munte pentru că “nu avea limba lată”. La început mă controlasem în oglindă să văd cât de lată aveam limba, dar încet încet îmi dădusem seama că nu de ea era vorba, ci de vorbă. Noi, copiii, discutam mereu la școală că la noi în sat se vorbește limba română corectă, ca la București, deși puțini dintre noi fuseserăm vreodată acolo și înțelesesem cu adevărat asemănările și diferențele. Dar cum toate emisiunile de la televizor erau difuzate de la București, atunci și limba română corectă tot acolo se vorbea. Și dacă noi, în vârf de munte, vorbeam ca la televizor, atunci apropierea de București o simțeam și devenise o obsesie și ne dădea convingerea că suntem superiori celor din satele din jur. Unde mai pui că lucrurile intrau și pe făgașul practic în stațiune, acolo unde zilnic veneau turiști de prin toată țara, București inclus, iar când nu aveau loc în hotelurile și cabanele stațiunii, erau cazați pe la casele oamenilor care tare mândri sesimțeau să aibă oaspeți “domni de la București”. Așa că prima mea preocupare la întâlnirea cu Fata Morgana era cum aveam să-i vorbesc. 

Tot făcând eu  ture cu bicicleta de la MAT la priporul lu’ Ghuimpu și-napoi, cu scrâșnituri în pietrișul drumului și frâne cu piruete prin colbul care se ridica nervos, numai ce o văd pe bunica la care știam că stă Fata Morgana. Ieșise cu un topor într-o mână și cu o găină în alta în timp ce-și dădea ochii roată să vadă dacă trece cineva pe drum s-o ajute să taie orătania. 

Inima mi s-a aprins de parcă aș fi văzut fata și nu baba. Dar asocierea bătrânei cu fata era atât de puternică încât idea că după ea ar fi putut ieși imediat și cea mică mă împinse să mă îndrept spre ea. Cu un ochi eram pe bătrână iar cu celălalt la singura fereastră care dădea spre drum din bucătăria ei de vară, acolo unde credeam că ar fi lăsat-o pe nepoata oaspete să o aștepte ca să taie găina.

Și dacă era în Casa Mare, acolo unde de obicei stau oaspeții? mă fulgerase îndoiala. Dar nu, nu avea ce să facă acolo. Mai degrabă ar fi stat cu bunica de vorbă, sau s-o ajute la ce făcea ea pe-acolo…

În câteva clipe, cele în care m-am apropiat de bătrână,  acestea și altele-mi trecură prin minte, nerăbdător s-o văd pe fata care-mi aprinsese inima și imaginația. 

– Bună ziua, moașă Domnică, am salutat-o eu cu cea mai respectuoasă voce. 

– Bună, măi Tinule. Ci ghini câ te-am văzut! Nu-ñi tai șî ñii găin-asta? A ologit șî am șî copchii acasî, viniți dân Algeria, ș-am zis sî fac un borș ca lumea. 

Zâmbetul meu s-a ofilit spontan iar speranțele cu care mă apropiasem se evaporară-n praful pe care-l făcusem când frânasem bicicleta în fața ei. Pentru că, cu orice aș fi putut să o ajut numai cu tăiatul găinii nu. Nici întrebarea despre nepoată, pregătită în gând, nu-mi mai ieși pe gură. 

– Da unde vrei să o tai? am întrebat-o eu ca să nu par că nu-s bărbat de-ajuns și un mă interesează problema ei. 

Pe marginea drumului, lipite de gard ca la mai toate godspodăriile, stăteau aranjate una peste alta multe cioate și lemne pregătite pentru iarnă. Bătrâna privi spre ele și-mi indică una pe care se vedeau vechi urme de sânge ale altor sacrificii de orătănii înfăptuite. 

-Io-te, ia cioat-aia că am am tăiat pă ea! 

Am rezemat bicileta de gard, dar drumul până la cioată fu o eternitate. O transpirație rece mi se ivise instantaneu pe frunte și nu era de la alergatul cu bicicleta,  ci de la frica de a tăia găina, pentru că eu nu mai tăiasem niciodată și nici nu aș fi vrut să o fac acum. Îmi era milă de ele și acasă doar mama și tata le tăiau. 

Situația mă împingea însă la un act de bărbăție pentru care nu fusesem pregătit. Trebuia să decid dacă mila mea pentru găini era mai mare decât dragostea pentru o fată pe care n-o văzusem decât în trecere, într-o zi de vacanță de vară, dar pe care mi-o doream nespus de mult s-o întâlnesc și s-o cuceresc. Prezența bătrânei era și ea certitudinea că-i va spune fetei că eu i-am tăiat găina, “ce băiat bun, Tinu”, cum zic mai toate pe aici, iar lauda ar fi crescut și mai mult posibilitatea de a o vedea.

Bătrâna așteaptă cu toporul pregătit în timp ce găina se zbate fără șanse în mâna ei. Am luat cioata plină de sânge vechi, închegat, și-am așezat-o cu tact lângă lemnele stivuite, sistemând-o în pietriș ca să nu se miște, în timp ce de vreo două ori am spionat scurt fereastra de la bucătărie. Toată speranța mea se lovește de geamul mat, fără imaginea dorită. Cât aș vrea să fie acolo, să vadă cu câtă bărbăție despic eu gâtul orătăniei doar de dragul ei! Al fetei, normal. 

Bătrâna arde de nerăbdare lângă mine pentru că are ceaunul cu apă care fierbe pe foc. Pentru că găina pe care o are-n mână trebuie opărită apoi, jumulită…  Cu o mână îmi întinde toporul iar cu cealaltă aranjează gâtul găinii pe cioată. Ochiul păsării mă privește disperat, hipniotic, în timp ce trupul i se zbate spasmodic într-o ultimă încercare de a se elibera. Fulgi firavi sar din trupu-i chinuit în timp ce bătrâna așteaptă ca eu să fiu gata. 

– O ții sau o țiu eu? mă întreabă. Că nu putem doi.  Tre să hie doar unu’ care face treaba. 

– Las-o la mine, îi spun eu cu glas hotârt, dar în care hotărârea e doar o coajă subțire a fricii nemăsurate ce mă cuprinde și mă arde în tot corpul. E numai ca să-mi fac curaj și s-o liniștesc pe cea care vrea să terminăm odată decapitarea zburătoarei. E mai mult ca să-mi aud vocea și să-mi cresc curajul.  

Apuc găina de aripi, o îndes cu gâtul pe cioată ca să nu poată să-l mai miște și, în timp ce ridic toporul, arunc ochii încă odată spre fereastra dorințelor, nerăbdător să primesc confirmarea și aprecierea măcar a unei priviri furișate de-a nepoatei. Din spatele ei, în penumbră, un chip neclar urmărește scena. E ea! Sau cel puțin așa sper și cred. Și dau cu toporul cu toată forța, așa cum văsusem la mama și la tata… Numai că două treburi odată nu se fac niciodată bine. 

Lama de oțel a ciupit doar o parte din pielea gâtului găinii. De durere, aceasta se zbate și mai tare,  îmi scapă din mâini și-odată zburătăpcește cât colo,  cotcotăcind a moarte, luând-o la fugă cu dâra de sânge care-i lasă urma traseului pe colbul drumului. Bătrâna începe să țipe în timp ce-o ia la fugă după pasărea care-ar fi trebuit să stea-n borș nu pe ste multă vreme, dar lighioaia în câteva clipe a ajuns în sălciile din apa Dragomirei iar eu încalec bicicleta și-o iau la pedalat nu spre casă, pentru că într-acolo fugărește bătrâna orătania, ci aiurea. Primul gând a fost să mă uit la fereastră, dar rușinea a fost mai rapidă și mi-a frânat tentativa. Cum să mă uit la fata pe care voiam s-o cuceresc după un așa eșec? 

Pedalez bicicleta și gândurile. Cea mai bună șansă de a o vedea pe Fata Morgana zburătăcise odată cu găina ciunțită.  

Londra, februarie 2026

Note:
* – MAT – Monopolul Alcoolului si Tutunului, dealtfel magazine sătești unde, până în 1989, se găseau produse de toate felurile.