Era și o melodie cu acest titlu care-mi vine în minte din când în când. Dar imaginea aceasta este copia reală a desenului pe care l-am făcut prin clasa a treia.

Ne dăduse temă, învățătoarea noastră dragă, Niculina Toma, să punem pe hârtie cum avea să arate țara noastră în anul 2000 (fiind pe atunci prin 79). Și nu mai știu de unde mă insprasem, dar orașul românesc avea să fie, pentru mine, numai zgârie-nori și trenuri suspendate. După cum ni se spunea la școală despre „viitorul luminos” pe care trebuia să-l vedem în ochii noștri de copii, belșugul, bunăstarea, modernismul și futurismul, laptele și mierea alături de ultimele tehnologii ar fi trebuit să fi ela tot pasul. Mintea mea de copil vedea foarte departe anul 2000 și cu muuuulte…

„Viitorul luminos” a trecut deja iar prezentul e sumbru, mocirlit de cei care au năruit visurile socialiste pentru a le înlocui cu cele capitaliste: am demontat și demolat ce era, am încropit niște bucăți de autostradă și vreo două blocuri prin Capitală, am clădit multe biserici pentru că de sus așteptăm să tot vină lumina, sănătatea și belșugul, dar nici trenuri suspendate și nici zgârie nori sau alte bucurii ale unei societăți normale, civilizate nu se înghesuie să apară.

Visul copilului de 9 ani, acela de a vedea trenuri suspendate și zgârie nori s-a împlinit însă. Nu acasă, ci departe. Amăgirea copilăriei rămâne însă o amintire hazlie și o realitate crudă.