Eu (dreapta) și fratele meu Cătă, după o serbare școlară

(O poveste de Ziua Copiilor)

Se făcuse mare și fratele cel mic și, într-o zi luminoasă de septembrie, cu gentuțele petrecute peste șorțulețele albastre apretate, la gât cu funde mari la fel de apretate, așa cum trebuia să arate niște grădinari model, pășirăm amândoi, agățați de mâinile mamei, în grădinița plină de copii. Pe drum se întâlniseră cu alte mame care-și conduceau pruncii mai bucuroși sau mai plângăcioși. Dar noi eram doi și deja mama mă instruise pe mine, cel mare, cum să am grijă de cel mic, deși lecțiile se desfășurau în grupe separate și clase diferite.

În ziua aceea, plină de lumină aurie tomnatecă, ne-au scos cu educatoarele în parcul Ocolului Silvic, acolo unde la prânz am mâncat ce am avut în ghiozdane și ne-am jucat tot felul de jocuri, am urmărit veverițele cu salturile lor prin iarbă sau cățărându-se ager pe tulpinile și crengile copacilor din parc… Apoi urmară zile lungi, când amândoi am mers singuri, de mână, pe marginea drumului așa cum ne sfătuise mama, cu grijă să nu de-a vreo mașină peste noi, să dăm bună ziua frumos tuturor oamenilor mari și să fim cuminți.

În drumul nostru, mai sus de Magazinul Universal și de primărie, pe dreapta, înainte de a urca priporul bisericii și a intra la grădiniță, îi arătasem fratelui meu sediul Miliției. Vederea uniformei gri-albastră a milițienilor, că erau vreo trei în sediul pe lângă care treceam în fiecare dimineață, îmi activa instantaneu o teamă care creștea pas cu pas, odată de apropierea sediului sau a vreunuia dintre ei, dacă s-ar fi întâmplat să-l vedem de departe sau să ne apară în cale. Mătușa, sora tatei, mă amenințase înainte de a merge la grădiniță că „o să se dea el milităria jos din pod”, și mă tot uitasem la podul nostru cu frică să văd milităria aia dar nu coborâse încă. Mi-o închipuiam în fel și chip. Bunicul îmi zisese însă că dacă nu-s cuminte o să mă ia miliția și o să mă închidă în beci, iar eu știam beciul nostru în care mă închisese mama odată, nu de mult, când nu fusesem cuminte, mă dezbrăcase în pielea goală și-mi spunea de afară că o să mă scoată pe drum așa ca să arunce lumea cu balegă în mine. Și tare mi-a mai fost frică că așa o să se întâmple, pentru că pe drum erau multe baligi de cai și de vaci, le văzusem… Însă bunicul adăugase că, după ce mă scotea miliția din beci, avea să mă trimită pe Lună…

– Vino să vezi, mi-a spus într-o seară lungă de vară, din cele cu lună albă, mare cât capacul de la ceaunul în care fierbe bunica laptele, și steluțe mărunte, vii, pe tot cerul. Uită-te bine! Vezi munții aceia cenușii de pe Lună? Acolo, între ei, sunt doi copii, ca tine și ca frate-tu, care de mici se băteau, nu ascultau părinții și făceau numai rele. Și-odată, săturându-se de năzbâtiile lor, părinții i-au dus la miliție i-ar miliția i-a luat și i-a dus acolo. Acum plâng mereu că vor acasă pentru că-s singuri și tare năcăjâți.

Câtă tristețe mă cuprinsese pentru cei doi copii, sărăcuții de ei! Și ce-i mai căutam cu privirea în nopțile senine, când cățărându-mă pe cotețul găinilor, ca să fiu mai aproape, când urcând Dealul Stanciului, pentru că acolo mi se păreau și mai aproape de cer și de Lună… Până ce într-o noapte a căutărilor mele mi se păruse că-i întrezărisem. Urcasem pe culmea dealului din spatele casei de unde se vedea satul, mă întinsesem pe iarba alinată de adieri calde și, în susur de greieri și țipete de coțofene, în fâlfâituri ușoare de fluturi de noapte și clinchete stinse ale vacilor rătăcite pe islazuri, îmi încordasem privirea până ce-i descoperisem pe cei doi copii abandonați pe Lună. Îi priveam atent și-i vedeam cum suspină îndurerați pentru greșelile făcute, cum stăteau îmbrățișați, promițând părinților că vor fi cuminți și mă gândeam la părinții lor cărora le era acum dor, așa cum și alor mei le era dor când nu eram acasă. Dar cel mai mult, vederea lor îmi întărise convingerea că milițienii erau oameni răi și puteau să ne trimită acolo, în depărtarea de neatins.

Așa că, vederea milițianului pe drum, a șefului lor mai ales, un om impunător, puternic, pe care centura și diagonala stăteau întinse iar cascheta îi acoperea pe jumătate ochii severi și priviri tăioase, cu trese pe umeri pe care nimeni nu le mai purta la haine în sat, despre care aflarăm că era și soțul educatoarei cele bătrâne, ne făcea să ne aranjăm ideile-n cap, să ne dregem glasurile ca să spunem cel mai frumos, clar și respectuos bună dimineața sau bună ziua pe care-l puteau spune, în cor, doi copii de vârsta noastră. Pentru că reușisem să-i insuflu și fratelui meu aceeași frică și respect pentru nenea milițieni, iar el făcea ceea ce făcea fratele lui mai mare.

Într-o dimineață, mama nu avusese ce să ne pună în gentuță, dar ne dăduse bani să ne luăm biscuiți și napolitane de la magazinul care era într-o casă chiar lângă sediul miliției. Câte un leu pentru fiecare pachet de biscuiți și câte unul pentru fiecare napolitană, puși în buzunarul de la șorțulețul meu, fiind eu cel mare și cel sfătuit să nu alerg și să nu-i pierd. Intraserăm la magazin, luaserăm cele dorite și ieșiți pe trotuar să punem în gentuțe cele cumpărate, deodată, vocea unuia pe care nu-l văzusem tună lângă noi:

– Bă, ce-ați furat mă acolo?!

– Nimic, nenea, am încercat eu să răspund, deși picioarele-mi tremurau și-mi venea să plâng în timp ce fratele meu deja începuse. Odată cu vorbele răstite ale omului, privirea ochilor lui cețoși și damful acru de rachiu mă copleșiră și-mi crescură și mai mult teama de rău.

– Ia dă să văz eu! continuă omul și-ntinse mâna să-mi ia biscuiții.

Am tras iute mâna înapoi și tocmai voiam să fug, apucând frățiorul de mână, când mâna care se-ntindea spre noi o luă razna odată cu trupul care se prăbuși lat, pe asfalt, răsfirat. Auzisem bufnitura care-l pocnise, dar nu văzusem milițianul-șef care-l lovise cu sete.

– Bobolane, ce crucea mă-tii, ți-am zis eu, mă, să nu te mai prind beat și să nu te mai iei de oameni?! Hai că te ținem noi la răcoare acum și-ți facem oleacă de educație, că văd că nu-ți intră deloc în cap. Adriane! Adriane! Ieși puțin să m-ajuți cu fleandura asta că iar s-a luat de copii! strigă șeful de post în timp ce din casa care era sediul miliției ieșise unul dintre ceilalți milițieni, mai tânăr. Ne lipisem de gardul magazinului și ne uitam acum copleșiți de frică, neștiind dacă și pe noi avea să ne ia „la răcoare”, dar vocea milițianului bătrân se făcu deodată dulce în timp ce noi rostirăm, mai mult eu, un bună ziua de toată frumusețea.

– V-a luat ceva, copii?

– Nu, răspunsei cu plânsul în gât.

– Bine atunci. Mergeți la grădiniță cuminți, iar când îl mai vedeți pe nenorocitul ăsta, să-l ocoliți și să ne spuneți dacă vă mai spune vreun cuvânt. Oricum, îi scoatem noi acum din cap tot și n-o să vă mai facă nimic.

În timp ce milițienii îl ridicau pe nenea cel rău, oamenii ieșiseră afară din magazin înjurându-l, iar noi îngăimarăm un alt bună ziua corect, pornind cu inimile mari spre grădiniță, bucuroși că acum eram prieteni cu milițienii și ne-am fi lăudat și colegilor.

În spatele nostru, vorbele curgeau multe, care tare, care mai încete și incredule…

– Ai cui îs, fa, băieții?

– Ghieții copchii. Doar dă ei să putea lua cî ăi mari i-ar hi dat v-un par în cap, lua-l-ar naiba sâ-l ia dă bețiv, câ nu-l mai satură naiba!… Dă dimineață-i criță, fa! Cini naiba i-o hi dat dă băut la ora-asta?!

Ajunserăm bucuroși la grădiniță, eliberați de frica omului rău, dar mai ales de cea care ne domina zilnic, cea de milițieni, care acum erau prietenii noștri. Ceva s-a schimbat în percepția lor și o încredere neobișnuită, dar binevenită, ne intrase în suflete, dându-ne aripi. Ni se umflaseră inimile-n piepturi la gândul că doar noi suntem prieteni cu ei și putem să le spunem când avem nevoie de ceva.

Lasă un răspuns

Trending