Cu un caș de oaie de la Ferma capritele lui Robert și sare grunjoasă, în companie bună, au ieșit și povești de acasă.
– Doamne, ce roșii bune! Ce miros au! Și cașcavalul, ce bun, ca acasă. Îmi aduce aminte de tanti Lisandra, Dumnezeu s-o ierte. La ea mâncam așa ceva vara, când eram copilă. Mergeam de o ajutam la strânsul fânului… Aruncam cu furca, parcă văd, de mai sărea câte-o năpârcă din pală de fân iar noi, copiii, fugeam de mâncam pământul… Munca era distractivă, dar și obositoare și la urmă scotea colo, pe iarbă, pe un ștergar, și-tindea caș proaspăt de scârțâia în dinți, roșii, sare din asta de care aveți voi, grunjoasă, cu gust de pământ… Ce-mi plăcea mâncarea atunci! Mama mereu mă-ntreba ce-mi place mie așa de mult la tanti Lisandra? Da eu mergeam la ea că făcea mâncare bună. Prindea câte-un pui din ăla mititel de prin curte și făcea… cum se cheamă aia?
– Ostropel?
– Da, așa ostropel… Și acum simt gustul lui.
La cutremurul din 86 noi eram mici. Ne-am speriat rău și, la un moment dat, am mers și la ea să vedem ce face. O căutarăm prin casă, pe la grajdul cu animale. Nimic.
Era, săraca, în beci, cu un furtun în gură lângă balercă. Trăgea rachiu. Și-odată s-a holbat la noi:
– Ce-i,fa, cu voi aicia?
– Bre, tanti Lisandra, a fost cutremur. Ai simțit?
– Ptiu, ce m-ați speriat, fa! Ce?
– A fost cutremur, bre!
– Ei, o hi fost. Să hii sănătos.
Da’ ea nu simțise nimica-n beci.
Joi, 19 ianuarie 2023, Londra





Lasă un răspuns