„Fețe din Est, se gândi Irene. Recunoștea acest tip de oboseală care nu avea de-a face cu munca sau cu odihna.” Am găsit asta într-o lectură zilele trecute și gândul m-a dus la anii din Italia.
Am descoperit „fețele din Est” odată ajuns în Vest. Nu imediat. Nuu. Ca să te exfoliezi de eul tău, să ajungi la o conștiință de sine cât de cât clară, e nevoie de timp, e nevoie de înțelegerea locului unde ai ajuns, a societății în care ai intrat, pentru că altfel nu poți face diferența.
Și trecut-au anii până ce, de la zeci de metri distanță, de la o sută sau și mai bine chiar, cel, cea sau cei care îmi veneau în întâmpinare, se apropiau pe un trotuar sau pe altul, deveneau deodată de-ai mei. Îi recunoșteam acum de la o poștă că-s români. Sau chiar alte nații. Fiecare popor a dezvoltat, de-a lungul evoluției sale, caracteristici și trăsături somatice, comportamentale, distincte în funcție de multe aspecte. Ale nostre erau inconfundabile.
Mersul legănat, „gata di gâlșeavă”, gen „geacă de chiele am, oleacă di bataie știu, pot să merg pi șentru”, privirile curioase pe toate gardurile, aruncate pe oameni insistent, curiozitatea enervantă, obsesivă și critică față de oameni și gesturile lor, față de hainele lor, discuția aprinsă imediat după privitul trecătorilor, mersul grăbit, „cu treabă”, și nu liniștit ca al italienilor sau localnicilor fără de griji și probleme de rezolvat în mers, însuși mersul pe jos ca mijloc de transport, cu sarsanaua în spate sau în mâini și nu ca plimbare, erau doar câteva din elementele distinctive ale celor veniți din Est.
Odată ajuns/ajunși aproape, cei considerați de departe „de-ai noștri” își dezvăluiau și mai bine fețele de estici. Nebronzați (italienii au un cult pentru asta), neîngrijiți, cu părul negelat, nepieptănat, cu machiaje țipătoare sau deloc, cu riduri de expresie ieșite încă din tinerețe și adâncite în anii de griji și probleme de supraviețuire și existență, românii devin certitudine printre trecători fără să deschidă gura. Pentru că, odată deschisă și spus un simplu „ciao!”, atunci certitudinea devine una în procent de sută la sută.
Prin anii 2000, un prieten vine în Italia și mergem prin Bologna, Milano să obțină niște contracte. Nu existau sateliți la acea vreme și nici telefoane mobile cu GPS așa că găsirea unei adrese se făcea ori cu harta, ori întrebând la un bar sau trecătorii. În drumurile noastre, la un semafor, cobor geamul mașinii și îl întreb pe românește pe cel care acostase cu bicicleta:
– Căutam strada cutare, unde e fabrica cutare…
Ne dă omul răspunsul imediat în românește și plecăm mai departe.
– De unde ai știut că e român? mă întreabă amicul.
– Se cunoaște de la o poștă.
Seara, la un restaurant, aceeași scenă. Vine chelnerița la masă și o întreb direct în românește de meniu.
– Cum ți-ai dat seama că e româncă? mă întreabă din nou, mirat, prietenul român.
Abia prin deosebirea față de alții și după asimilare și percepere, după căpătarea conștiinței de sine ca neam, a înțelegerii trăsăturilor noastre în raport cu populația unde am emigrat, reușim să ne descoperim imediat conaționalii.
Astăzi, după ani și ani de prezență românească în Peninsulă sau în alte state precum Spania, UK, Germania, Austria etc (doar în primele trei trăiesc peste patru milioane și jumătate de români!) noile generații, a doua și a treia, nu le mai putem distinge. Copiii au dobândit abilități, deprinderi, gesturi, dar și trăsături somatice ca cele ale populației băștinașe. Prin imitare și prin legea nescrisă a adaptării, copiii emigranților sunt acum precum cei născuți în patria adoptivă. Sute de mii de copii din familiile celor emigrați în anii 90 s-au născut în patriile adoptive. Ei merg la fel, vorbesc limbile perfect, fără accent, gesticulează la fel, se îmbracă la fel, mănâncă la fel… Sunt la rându-le băștinași, trăitori care nu se mai deosebesc decât atunci când sunt nevoiți să scoată două cuvinte românești, de cele mai multe ori stâlcite și acelea.
Adevărata deosebire însă are loc în patria mamă, cea a părinților lor, când, odată ajunși la bunici, nu se regăsesc sub niciun aspect: cultural, comportamental, lingvistic…
Fețe din Est este o definiție pentru cei care s-au născut dincolo de Cortina de Fier. O caracteristică a celor care s-au trezit deodată eliminați, îngrădiți, transformați pe parcursul a două generații în ființe crispate, uscate, ridate, epuizate de cușca lagărului comunist.
Acum vreo câțiva ani, prin 2021, o ursoaică fusese eliberată de la grădina zoologică din Piatra-Neamț. Monitorizat cu o cameră video în pădurea unde își ducea noua viață, oamenii descoperiseră că ursoaica se învârtea doar în cerc. Era singura ei formă de viață trăită până atunci în cușca grădinii zoologice (mizeră și infamă denumire a pușcăriei animalelor!). Creierul său se transformase. Devenise doar automatismul unei mișcări solitare, circumvoluțiunea din care nu mai putea ieși oricâtă și oricare libertate ar fi avut.
Astăzi, milioane de cetățeni români au ieșit liber din granițele țării. Unii s-au adaptat la noile libertăți și reguli, învățând atât de multe încât au devenit chiar exemple pentru societățile în care au emigrat. Alții au rămas la fel, în circumvoluțiunea în care se mai zbate încă ursul carpatin. Chestiuni de adaptare și de percepere a mediului pe care nu toți le avem la fel și depind de foarte mulți factori. De educație în primul rând.
Londra, 15 noiembrie 2026






Lasă un răspuns