Acum câțiva ani, înainte de Paște, urcăm pe dealurile însorite de la Voloșcani, deasupra Putnei și la Poalele Măgurei Odobeștiului. Trebuia să onorez o cerere de un miel și ceva bidoane de vin. Se practica și se mai practică încă. Cu vinul nu era problemă că-l aveam în beci. Dar mielul nu-l voia din piață milițianul meu, ci direct de la sursă. Așa că am urcat cu un amic la o stână cunoscută de el și de unde puteam procura acest animal direct de la botul calului, adică original, și nu fake, cum s-ar spune în romgleza de azi.

Din Șoseaua Vrancei trecem în dreapta, peste apa  Putnei și începem să urcăm câteva curbe. Satul l-au înșirat oamenii pe malul unui deal însorit cu sute de ani înainte. Grădinile pocnesc de florile și mirosurile primăverii iar cocoșii și păsărelele se întrec în cântat sub căldura unei primăveri așa cum trebuie să fie. Locul este mirific iar micuțul sătuc pare desprins din poveste. Iar o poveste adevărată spune că sus, nu departe de stâna la care am ajuns, într-un punct precis indicat de un sătean, cu mai bine de 100 de ani în urmă, colonelul Alexandru Sturdza trecuse granița la inamic, spre furia și dezamăgirea camarazilor de arme și a celor care-i acordaseră încredere.
Târla ciobanului, o curte împrejmuită cu garduri strâmbe, e o amestecătură cu de toate: oi, cârlani, berbeci, cai, vaci, două capre care se sfădesc pe două oale vechi, câini și găini, gâște și curci, niște copii care se joacă într-o căruță, lucruri aruncate, țoale, lighene, unelte, grămezi de bălegar și ciocani de păpușoi…

Discuția alunecă repede de la una la alta în timp ce trag câteva cadre cu aparatul foto. Ciobanul scoate un cuțit de bucătărie și, după ce se sfătuiește cu amicul meu, alege un miel din turmă și-l pune jos, ținându-l cu genunchiul pe piept. Sub lama cuțitului, mielul scoate doar câteva sunete stridente disperate, sub privirile neputincioase și înfiorate ale celorlalte dobitoace și behăitul unei oi venite mai cu curaj aproape. Probabil oaia-mamă. Apoi ciobanul se ridică, trage cu el și mielul care încă mai zvâcnește neputincios, chinuit de lama care nu prea taie. Gata, a terminat de tăiat și beregata. Un cățel a asistat și el impasibil, obișnuit cu astfel de execuții. Și în viața oamenilor e la fel: cei puternici îi atacă pe cei slabi iar ceilalți se uită fericiți că nu e rândul lor.

Viața îmblănitului miel n-a fost prea lungă. Sufletul lui, vinovat că s-a născut aici, plutește acum pe deasupra noastră în căutarea cine știe cărei alte ființe în care să se întrupeze. Sau poate nu…

Nici n-a durat mult. Ciobanul își termină munca lepădând blana de pe corpul micului animal care nu mai zice nimic, dar scoate aburi și picură sânge cald. Cu căciula pe spate și fruntea plină de broboane de transpirație, ciobanul a înțepat piciorul animalului între oasele gleznei, l-a atârnat cu capu-n jos să i se scurgă sângele și ne-a întrebat, privindu-ne-n ochi satisfăcut, mândru nevoie mare de îndemânarea sa și de iuțeala cu care crede că ne-a impresionat:

– Frumos, ha?

N-am cum să nu zic nu, deși nu mă pricep de niciun fel, dar trebuie să-i ostoiesc orgoliul omului și să-i recunosc munca bine făcută. Că de asta am venit.

Acum, „obligația” mea atârnă într-un cui ruginit în timp ce milițianul de la oraș  mă așteaptă înfrigurat și mă sună să-i confirm dacă totul e gata. Cu mielul cel fraged pe grătar și paharul de vin roșu din bidoanele pregătite, abia așteaptă să se împăuneze în fața prietenilor ce-i vor da târcoale și-l vor lăuda pentru bunătăți, îmbuibându-se din animalul mort prematur întru învierea Domnului.

Londra, aprilie 2026