Deseori, după sau în timpul unei lecturi, m-am întrebat ce resort interior împinge un autor să scrie o anumită carte? E drept că scrisul este, de multe ori, o refulare, o eliberare. Dar nu întotdeauna. Iar  răspunsul la întrebarea anterioară nu e întotdeauna pe măsură sau, de cele mai multe ori, nu neapărat o experiență personală de viață poate fi subiectul cărții.

Cu personajul (personajele) din “Pianista” , scrisă de scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, gândul m-a bătut că numai o ființă firavă ca ea ar fi putut fi inspirația lui. Și de data asta n-am greșit în mare măsură. Pentru că doar cineva care a trăit o viață ca atare și a fost profund marcat poate să transpună atât de minuțios, într-o asemenea carte, trăiri, sentimente, acțiuni…

            La prima vedere cartea pare mică. Nu are dialoguri, scrisul e dens, fără spațiile eliberatoare care te fac să respiri și să abordezi cu mai mult curaj un roman. Cu toate acestea, odată începută, lectura ei devine o imersiune profundă, adâncă, ca cea a unui scafandru care coboară în apă fără oxigen, dar care, fascinat, vrea să afle și să vadă totul pe fundul acestui lac literar, ținându-și respirația până la capăt.

            Nici personaje nu sunt multe: trei. Erika Kohun, profesor de muzică la Conservatorul Vienez, mama sa și, ulterior apare un elev al profesoarei.

            Povestea vieții acestor trei personaje e una complexă, dar descrisă cu un limbaj cum rar am putut întâlni până acum, care, precum muzica pe care Erika o visează și o predă, atinge și vibrează fiecare coardă a sufletului. Și ce suflet! Ce tragedie în viață trăiește această tânără coaptă, de treizeci și cinci de ani, suprimată și controlată până în cele mai intime colțuri ale vieții de către mama sa!

            Copilăria, adolescența și apoi tinerețea Erikăi nu sunt altceva decât reflexia voinței unei mame care decide totul, dar absolut totul, astfel încât dependența fiicei de mama sa devine viscerală. Devine un mod obligatoriu de viață. Obsesia mamei de a avea un control total, posesia asupra fiicei, e un cancer care macină fiecare por al trupului, fiecare neuron al minții și fiecare gând și sentiment al sufletului, “e o țară cenușie și înspăimântătoare a iubirii materne”.

            Toată starea de fapt în care Erika își petrece viața duce însă la refulări tragice, inexplicabile, aparent, la o analiză inițială: mutilări cu lama de bărbierit, escapade în locuri unde erotismul e liber, voyeurism în locuri mizerabile și decadente, dorințe masochiste greu de înțeles pentru mintea omului comun, dar care dau un sens și o eliberare vieții ei dominate de constrângeri și privațiuni.

Limbajul luxuriant rar întâlnit, portretele extraordinare realizate și explorarea mecanismelor de dominare, supunere, subordonare și violență ascunsă în care unii oameni sunt constrâși să trăiască fac din această carte o lectură aparte, unică, de neegalat.
Nu întâmplător, cei ce se ocupă de aprecierile scrierilor de acest fel au onorat-o pe scriitoarea vieneză cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2004.

Londra, 25 martie 2026