Pe la sfârșitul clasei I, când învățasem să scriem și să citim, să desenăm și să creăm la „lucru manual”, să vorbim și să ne comportăm frumos cu cei din jur, eram pregătiți psihologic că aveam să facem parte, dacă cele însușite aveau să fie pe măsură, din rândurile organizației de pionieri. Doar dacă.

Era și acesta unul din stimulii care ne făceau să fim mândri de noi și de cei care se ocupau de educația și pregătirea noastră, adică părinții și dascălii. Erau vremuri în care conduita socială, acolo, în mica noastră comunitate, avea valoare de lege.

Dar ca să devii pionier mai exista o condiție: să depui un jurământ. Nu ne tăiam venele să ne încrucișăm sângele ca la frații de cruce, nu făceam ritualuri mistice, ci trebuia să învățăm pe de rost un mic text, același pentru toți pentru că toți aveam să facem parte din organizația de pionieri a clasei a II-a a școlii, spunând în mod solemn, cu mâna pe tricolorul patriei, „Jurământul pionierului”.

Îmi lăsase mama, care avea mereu treabă de făcut și alți doi copii de îngrijit, misiunea sacră, obligatorie, să repet acest text până ce avea să-mi intre-n cap. Numai că mintea de copil puțin îmi stătea la jurământ. Joaca era principala preocupare, de dimineață până seara, pe dealuri și pe văi, cu ai mei colegi și vecini. Și în ziua premergătoare depunerii jurământului făcusem orice numai pe acesta nu-l învățasem. Așa că seara, când mama a luat foaia cu textul să mă asculte, jurământul nu era decât trei cuvinte la început urmate de multe ăăăă, oooo, ochi dați peste cap sau priviri întunecate în jos, peste peste buzele care deveniseră un bot supărat.

Supărarea mamei însă devenise furie care creștea cu fiecare cuvânt și recitare, cu fiecare minut petrecut pentru a-mi introduce în cap, cu bune, dar mai mult cu ne bune, puținele cuvinte ale jurământului pionierului. O ceață groasă, pâcloasă, îmi învăluise creierul și nici o rază de lumină nu se întrevedea. Cuvintele mamei care-mi repeta clar, concis, cu explicații logice și asocieri ajutătoare, se prăvăleau în mintea mea ca-ntr-un butoi gol. Le auzeam unul după altul, rostite sau țipate, alternând cu stări de la bunăvoință la palme peste ceafă, amalgamându-se astfel și mai mult fără a prinde sens. Un țiuit continuu, ca un bruiaj rusesc, începuse să-mi inunde urechile și creierul iar ochii, pe care mama îi invoca mereu să se uite la ea, priveau cu frică la palmele ei gata în orice clipă să-mi deștepte starea de insensibilitate intelectuală.

– Du-te și te culcă! îmi spuse după toate încercările ei eșuate de-mi scoate pe buze un jurământ clar cap-coadă. Mai citește o dată cu atenție, repetă-l cu voce tare, apoi în gând, și vedem mâine dimineață. Dacă mâine dimineață nu-l știi, de duci singur la jurământ. Eu nu merg cu tine să mă faci de rușine! Colegii tăi au învățat, n-au frecat dealurile. O să fii bătaia de joc a colegilor, părinților, a învățătoarei…

Pentru că, dacă de mama mi-era frică, față de învățătoare se mai adăuga un sentiment: rușinea. Ghiveciul sentimentelor și al stărilor față de cei apropiați începea să se încropească iar viața începea să devină un mic coșmar încă de mic fiind. Pentru că societatea, aia mică, așa cum era, impunea. Iar a fi pionier nu era lucru simplu.

Nu mai știu cum a fost atunci, dar astăzi jurământul îl spun și dacă mă trezesc brusc din somn. Pentru că în copilărie au existat momente când palmele mamei mi-au plămădit cu măiestrie partea aceea de creier care dormea.

„Eu, … , intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor.”

Londra, 20 februarie 2026