Dacă într-o zi s-ar demonstra științific și toată lumea ar accepta că nu există Dumnezeu, ce-ați face? Tot în el ați crede? îmi povestește un prieten că și-a întrebat părinții, după o discuție aprinsă despre credință și necredință.

– Păi cum, măi tată? Aș crede, dacă așa-i tradiția la noi și noi suntem un popor credincios…

O știre de zilele trecute arăta că în Occident, cu precădere în țările nordice, oamenii au renunțat și renunță tot mai mult la a crede într-un zeu sau, specific, în Dumnezeu.

În bisericile, mănăstirile sau catedralele une oamenii nu mai calcă să se închine au fost amenajate școli, localuri ale asociațiilor, cluburi chiar, târguri de vechituri, muzee sau orice altfel de activitate socială utilă comunităților respective. Mai mult, tot mai multe biserici și lăcașuri de cult nefolosite și în stadiu avansat de degradare sunt demolate. Între 100 și 150 pe an. Asta în timp ce la noi ce construiesc în fiecare an biserici peste biserici, deși populația a scăzut iar dacă a emigrat, inventează biserici acolo unde au plecat românii. Pentru a nu mai vorbi de catedrala bucureșteană, un monument al vanității popești exagerate.

Dumnezeu nu s-a supărat și nu i-a pedepsit, cum ar spune ai noștri, că templele zidite de oameni au fost dărâmate tot de oameni. Sau că sunt folosite în alt scop. Ba, mai mult, acele societăți o duc la fel de bine, sau mai bine, folosind timpul rugăgiunilor în zadar pentru activități umane utile, pentru educație sau petrecerea timpului liber. Vremea îngenuncherii ca să pice para mălăiață în gura lui nătăfleață a apus în aceste societăți unde fericirea se regăsește făcând lucruri umane, fără a aștepta să cadă ceva de sus. Pentru că de sus cad doar ploaia, ninsoarea, tunetele și fulgerele, meteoriții, și, mai rar și-n anumite locuri de pe Glob, câte-un avion sau drone și bombe. În rest, rugile în vânt aruncate, de vânt sunt duse.

Acum câțiva ani mă uitam la o bisericuță mică, St Cross Church, aproape de centrul orășelului Oxford. Din 2008 consiliul parohial decisese să nu mai țină slujbe din lipsa enoriașilor. Tot acesta a decis să-l închirieze pe 999 de ani Colegiului Balliol care a investit vreo 3,3 milioane de sterline în reamenajare și a mai primit și o donație de 1 milion de la Fundația Shirley pentru a organiza Centrul de Colecții Istorice ( Historic Collections Centre) al colegiului.

Astăzi biserica St. Cross este un loc unde sunt adăpostite documente vechi și foarte vechi, (o carte de la 1170 de ex.). Pe aceasta, biserica, am văzut-o eu, dar la Oxford mai există alte patru biblioteci și centre de cercetare făcute prin transformarea bisericilor și capelelor, celelalte fiind All Saints on the High Street (Lincoln College) și St Peter-in-the-East, Queen’s Lane (St Edmund Hall), cele ale Societății Sfintei și Neîmpărțitei Treimi (Sf. Antony) și ale Societății Sfântului Prunc Iisus (Linacre.

Asta pentru că la Oxford, simbol al minților luminate și al educației, oamenii nu așteaptă de sus, nu se roagă să le cadă din cer, nu-și sfințesc conductele de gaze sau mașinile și nici nu-și termină discuțiile cu Doamne-ajută, ci studiază, cercetează, muncesc cu mintea pentru că rugile lor sunt efort, transpirație și nu pupat de moaște. Ei cred în știință și nu în Doamne-ajută.

Londra, 26 ianuarie 2026