În fiecare zi suntem asaltați, de dimineață și până la culcare, cu știri negative: violuri, tâlhării, crime oribile, furturi, jafuri armate, epidemii, lovituri de stat, atentate, manifestații, arestări, incendii și drame care mai de care mai crude, mai teribile, majoritatea produse sau care au avut drept cauză omul și acțiunile sale. Suntem sclavii literelor, ai imaginilor, ai informațiilor video, scrise și audio, suntem sclavii propriilor simțuri fără de care însă nu am ști să ne orientăm în viață, să trăim.

Ele, simțurile (auzul, văzul, mirosul, pipăitul, gustul)  sunt elementele fundamentale existenței omului și regnului animal în general. Unul dintre acestea, văzul, este însă indispensabil. Fără el, omul devine o legumă fiartă, o ființă fără viitor. Mai ales dacă orbirea are loc deodată, instant, fără vreun semn anterior.

                  Văzul nu înseamnă doar sistemul ocular în sine, ci este proiecția imaginilor asimilate de acesta și transmise creierului care, la rândul său, le analizează, du pă care ia decizii în funcție de nevoie și cunoștințe.

                  Ultima carte citită, Eseu despre orbire, a extraordinarului scriitor portughez Jose Saramago, est simplist chemată eseu. El este un roman profund, revoltător, care te pune în fața unei situații ipotetice dar care te face să gândești că, dacă ar exista în realitate, atunci totul ar fi pierdut. Nu imediat, nu instantaneu, ci trecând prin transformări tragice, prin chinuri cum doar omul, această specie ciudată, știe cel mai bine să producă.

                  Pentru că cel mai teribil mesaj al acestei cărți pe care am citit-o rând cu rând, cuvânt cu cuvânt (nu se poate altfel), este imaginea hidoasă a individului și a speciei, lupta pentru supraviețuire fără scrupule, fără morală sau, acolo unde există educație, cu remușcări care lasă urme adânci în existența sa.

                  „Parabola orbilor”, așa cum poate fi definită și așa cum bine a fost realizată coperta după celebra pictură a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, fără a vă spune ceva din ea, este o carte scrisă într-o cheie pe care nu ați mai întâlnit-o în literatură. Dacă stilul poate fi asemuit (pe departe) lui Kafka sau Orwell prin tipul distopic al romanului, acțiunea e dincolo de orice imaginație. Nu există personaje cu nume, nu există dialoguri reprezentate grafic, asta pentru că autorul ne-a lăsat să dăm personajelor ce vrem, intonații și nume, dar mai ales pentru faptul că ceea ce se întâmplă acolo poate fi oriunde și lovi pe oricine, oricând. E un roman atemporal, dar foarte bine plasat astăzi sau mâine. Este o analiză profundă, la microscop, a ființei umane cu toate ale ei, cu bune și cu rele, cu frumos și grotesc, cu viață și moarte. Omul a inventat cuvinte pentru a exprima cele înțelese, dar și pentru cele neînțelese iar Jose Saramago le știe bine și exprimă tot ceea ce personajele sale simt, trăiesc, gândesc.
                 Zilele trecute mi-a fost dat să văd un video în care, unui trib amazonian necunoscut, fără legături cu lumea actuală, modernă, i se aduce o barcă plină cu banane la care indivizii acestuia se reped fără să țină seamă de nimic, ci doar de instinctul primar a foamei și al capacității de a ajunge primul, prin orice mijloace, la hrană.
Ori, nu departe de acești indivizi, toți, fără excepție, oamenii societății moderne, educate, în fața unor provocări limită, în fața unei orbiri albe, ca cea din roman, omul se dezbracă de toate cunoștințele și toată educația și acționează după legile primare al existenței.
Să nu uităm că și atunci când se deschid supermarketuri noi, la fel se întâmplă: oamenii se îmbulzesc, aleargă, se calcă în picioare pentru niște lucruri de nimic, de multe ori supra excitați de o cifră mai mică a prețului, fără a mai ține seama de semeni.

                  Dacă societatea distopică a lui Orwell, anticipată în romanul „1984”, a existat parțial și încă mai există pe planetă, aproape fidel, în câteva țări, ei bine, cea din „Eseu despre orbire” e aproape permanent prezentă. Suntem parte a ei. Suntem, pe de o parte o societate oarbă, pe de altă parte, atâta timp cât ne păstrăm sensibilitatea și dorința de a-i ajuta pe ceilalți, nu vom ajunge ca oamenii făcuți „pe jumătate din indiferență și pe jumătate din răutate” pe care îi descrie Jose Saramago în carte. Numai prin altruism, prin sentimente umane și dragoste de semeni nu ne vom pierde rațiunea, adevărata vedere de care avem nevooie pentru a fi oameni și a ne diferenția de alte specii.

„Eseu despre orbire” e o lectură care nu te lasă să dormi până ce nu o termini. Ba, mai mult, te face să o visezi în timpul și după terminarea ei. Este o carte rară, care ar trebui să fie în fiecare casă și să ne dea de gândit ori de câte ori situații grele ne pun la încercare atitudinea și manifestările noastre de oameni în societate.

Londra, 25 ianuarie 2026