– E părintele, mami. Tata părinte! încerca mama cu glas dulce, ademenitor, să mă convingă să ies din chiler unde, cu o halcă de slănină căzută de pe culmea unde stăteau la svântat și luată de mine trofeu, din care molfăisem fără mare succes, mă ascunsesem la vederea lui.

Intrase pe poartă val-vârtej, fără să strige mai înainte, așa cum făcea mai toată lumea care venea la noi.  Negru tuci, cu o chitie tot neagră pe cap, fără picioare, dar cu niște poale care i se vânturau peste aleea curții ca cele ale zgripțuloaiei pe care am văzut-o în cartea de povești de unde-mi citea mama,  bolborosea din gură cuvinte repezite, amestecate, unele cu  lungi …oaaaamne, iarrăăă, eeeșșșteee,… așa cum nu mai auzisem. În urma lui trepădau alți doi, tot cu haine închise, grijulii să nu-l piardă, zdrăngănind o jucărie din fier legată cu lanțuri din care iesea un fum subțire.

      O frică teribilă mă cuprinsese și fugisem speriat de arătarea care ne cotropise curtea și intrase sigur pe ea în Casa  Mare. Mă speriasem rău și mă târâsem repede-repede în patru labe spre chiler, acolo unde spațiul îngust mă proteja de tot și de toate, dar unde mama ascundea bunătățile: cârnații, slănina, caltaboșii sau calciul, acele bomboane ciudate azure, zgrunțuroase dar dulci, pe care ni le dădea cu lingurița  și din care mai și furam când puteam. Puțin, să nu se vadă. Dar asta mai târziu însă. 

            Îl auzeam cum îngână un cântec ciudat, plângăcios, urmat de corul celor ce-l urmaseră și-i țineau isonul tot la fel, tărăgănând cuvintele ca-ntr-un plânset lugubru, deși doar două uși  mă despărțeau de salonul unde se opriseră. Intuisem că alaiul lor merge acolo pentru că mama aranjase pe masa din mijlocul salonului o farfurie cu mălai, mere roșii, niște bani și  lumânări aprinse… Dar nu voiam să fiu în salon pentru că vocile lor mă speriau cu tonul grav, adânc și nici nu-mi plăcea să ia cumva cameră cu cameră și să ajungă și la mine

Mă proțăpisem cu spatele-n ușă și cu halca de slănină-n brațe, trăgând cu dinții de ea nu de poftă, ci de frica de a nu da ochii cu omul-negru.

Odată terminat cântatul, o tânguială ce-mi creșta și mai mult frica din inimă și nu semăna deloc cu cele cântate de mama, urmară câteva cuvinte adresate mamei pe care le ciuleam cu urechile lipite de ușă, apoi pașii grei ai omului-negru ce se apropiau sacadat spre chiler. Fiecare călcat al piciorului îmi apăsa cu greutate în suflet, surpându-l într-un abis. Inima-mi bătea puternic iar teama că va ajuge la mine îmi eroda fiecare celulă. Le ungeam însă, celulele, cu slănina din care încercam să mușc fără succes, umplându-mă de unsoare pe obraji, bărbie și pe bluza de bumbac de care se sprijinea mai toată halca. 

Vocea mamei întrerupse mersul omului-negru:

– Hai, mami, unde ești? Hai să-ți dea tata-părinte binecuvântarea… Pentru prima oară îmi dădeam seama că mama mă amăgea. De tată îl știam doar pe cel care era acum la muncă iar cel în haine negre nu avea cum să mai fie un alt tată. Deși trebuia să o cred, ceva în suflet îmi spunea că nu e decât o păcăleala de a mă scoate din liniștea chilerului și bunătatea slăninei molfăite de spaimă.

Împinsese ușa și scâncetele mele începură lin să dea într-un plâns, arătând aversiunea față de această arătare sumbră ce avea să-mi marcheze negativ viața și cu alte ocazii.

Omul-negru își înconvoie trupul întunecos spre mine, în jos, și-și apropie fața plină de păr, mult păr – Nu mai văzusem un om cu atâta amar de păr pe față, și lung, de-i atingea acum slănina ținută strâns de mine -, să-mi dea binecuvântarea. Rosti niște cuvinte poticnite, ofilite, care se rostogoliră în urechi fără să le fi-nțeles și-mi făcu niște semne peste față, atingându-mă cu degetele  lui fine ca ale mamei.

Pentru o clipă îmi înmugurise-n minte ideea că biunecuvântarea asta pe care ar fi trebuit să mi-o dea ar fi putut fi ceva dulce. O bunătate, un cub de zahăr sau o eugenie, o caramea… Dar nu fusese nimica, ci doar o amăgire. Mă mințise, dar nici nu-mi părea rău că nu-mi dăduse ce-mi spusese pentru că nu voiam nimic d ela el. El venise să ia, nu să dea și eram bucuros că se îndepărta condus de mama spre poartă,  spunându-i ceva în timp ce ceilalți doi duceau merele și farfuria cu mălai spre căruța care-i aștepta în drum.

De mere îmi părea rău însă, dar bine că plecase omul negru. Cu el plecase și frica din mine. Rămăsesem acum cu mama care mă ștergea de grăsimea de pe față și-mi schimba bluza unsă cu una curată.

Capitol dintr-o viitoare carte

Londra, 10.01.2026