Moș Gerilă, toți îți spun
Că ești dalnic și ești bun.
Eu îți scliu de mai-nainte
Că sunt fetiță cuminte
Și-ți mai scliu așa, să știi,
Că eu nu-ți cel jucălii
Cum ți-al cele alți copii –
Însă nu m-aș supăla
Dacă tot mi-ai da ceva!

Ceva ca acel cârnat….

Un cârnat lung, care nu se mai sfârșea, făcut din bucăți egale, lucioase, se înșiruia lent din punga de plastic odată cu damful de usturoi ce inunda camera. Beculețele din brad, parfumul cetinii și focul din sobă, cu duduiturile înfundate ca ale unei locomotive în depărtare, aerul sărbătorilor dar mai ales nerăbdarea plină de emoții de a-l vedea pe Moș Gerilă fuseseră șterse în cele câteva clipe de apariția acestui neașteptat și enervant cârnat de porc.   

            Jucând și fremătând cu întrebări pe lângă ceilalți doi frați mai mari, atât de nerăbdătoare și sfioasă, cu sufletul la gură până mai devreme în așteptarea lui Moș Gerilă, fetița fu cuprinsă de sentimente amestecate de neliniște, nesiguranță și neîncredere, de teamă și rușine. Atât de mult îl așteptase pemoșul și atât de frumos îi vorbise mami de el, rugând-o să fie cuminte și ascultătoare ca să-i aducă bunătăți, să repete poezia pe care o învățase, căci apariția acestui cârnat nerușinat care tot ieșea, și ieșea, și nu se mai termina, tras în sus de mâna bătrânului care-i îngâna cuvinte neînțelese cu un damf grețos de rachiu și tutun, deșteptaseră în mintea ei îndoiala că moșul nu era moș și ruinase toată așteptarea febrilă, transformând-o într-o dezamăgire cruntă. Nu era moșul ei, cel pe care-l dorise cu atâta înfrigurare. Daaa,… mâna moșului. Mâna moșului avea ceva ciudat, știut de ea:  ceasul. Ceasul Atlantic, pe care-l văzuse de atâtea ori la mâna tatălui apăruse de sub mâneca roșie a hainei lui Moș Gerilă, a acestui bătrân cu barba de vată albă care ridica șirul nesfârșit de cârnați și se uita la ea prin niște ochelari ce-i ascundeau ochii. Dar emoția întâlnirii și teama de a nu greși o cuprinseră mai mult decât detaliul care-i spunea că moșul nu e cel care trebuia și ar fi putut fi tata. Înghiți în sec și un plâns cu suspine puse stăpânire pe ea. Nu voia cârnați… Nu câlnați… Nu!…  Nu câlnați!, suspina ea cu sughițuri reținute la pieptul mamei. Prea multe sentimente confuze și griji se acumulaseră deodată în trupușorul ei de copil înșelat în așteptări.  

            Gluma celui mult așteptat, care intrase cu sacu-n spate, prefăcându-se bătrân și gârbov, dar abia ținându-se de pragul ușii trântite necontrolat, ascunzându-și fața sub rotocoale de vată albă, fusese bună doar pentru el. Râsetele timide ale celorlalți frați fuseseră de complezență, pe de o parte pentru a face plăcere moșului, pe de cealaltă pentru a nu accentua suferința micuței surioare și ciuda mamei care acum își cuprinsese copila, luând-o protector în brațe. Dar râsul lui și zâmbetele forțate ale fraților erau nefericirea ei de copil înșelat.

            Degeaba jucării adevărate fuseseră scoase de mâna care își ascundea ceasul, după ce celălalt frățior rostise tare și clar ăsta e ceasul lui tati! Magia lui Moș Gerilă fusese spartă de un ceas, de duhoarea spurcată de mahorcă și cei doi metri de cârnați ce puțeau a carne crudă și usturoi iar cea mică se cuibărise în brațele mamei, suspinând și ascunzându-și privirea de toată lumea. Pentru că aproape toată lumea era împotriva ei.

            Noaptea aceea fusese însă  cu un an în urmă iar cârnații, ceasul și moșul care puțea a mahorcă rămăseseră  o amintire hazlie față de tensiunea care domina acum aceeași odaie. Limbile focului își jucau dansul luminilor în ochii copiilor și al mamei care priveau fix spre gura sobei  fără să vadă, absorbiți de căldura ei, dar cu mințile plutind departe, fiecare la ale lui. Sau la noaptea care ar fi trebuit să fie specială. La seara ce se transformase pe furiș în noapte, fără ca zgomotul sec al fierului porții să se audă trântit, anunțând intrarea lui. A lui, pentru că mama copiilor nici pe nume nu-i mai spunea de supărare.  

Stătuse, cât timp fusese zi afară, șezută pe marginea patului, în lumina ferestrei care dădea spre drum și spre poartă. Aici își petrecea iernile cosând, împletind, desenând copiilor sau ascultându-i la lecțiile pe care le aveau de pregătit pentru școală, făcând împreună problemele de matematică sau citind cu voce tare lecțiile din abecedar… De aici putea vedea asfaltul șoselei pe care lumea trecea la deal și la vale, aici îi tresărea inima la apariția copiilor de la școală sau de la joacă, aici îi rupea pacea sufletului ivirea lui, atunci când priporul ce da din drum spre poartă se dovedea prea greu de urcat… Acela era momentul în care fereastra devenea mesagerul răului, locul pe unde frica și îngrijorarea pătrundeau în casă și puneau stăpânire pe sufletul ei. Și pe cel al copiilor.

Dar acum și-ar fi dorit ca și el să fie acasă. Oricum ar fi fost. Bun sau rău. Pentru că în toate casele din sat, în toate familiile, așa rau: împreună, la căldura sobelor și la mesele pregătite cu atâta grijă și trudă… Pe drum, oameni se perindaseră în sus și-n jos, care mai de care mai pe grabă, mai cu treabă. Câte-o sanie se întorcea de la deal trăgând vreun televizor învelit în pătură pe care de dimineață sau cine știe cu câte zile înainte îl duseseră să-i înlocuiască lampa PL500… Veșnica lampă fără de care sărbătorile n-ar fi fost la fel de frumoase dacă televizoarele nu i-ar fi arătat pe Dem Rădulescu, Irina Loghin, Jean Constantin, romanțele lui Gică Petrescu și mult așteptatele programe de Revelion sau desenele animate cu Mihaela, pentru copii.  Cususe la gherghef flori albastre de nu-mă-uita pe niște perdele pe care le făcea pentru geamlâcul din casa mare, și gânduri. Multe gânduri. Fiecare împunsătură avea delicatețea sau tăria celor trecute prin cap și inimă.  Amintiri și trăiri învolburate, întortocheate, îi năvăliseră mintea tot mai neliniștită. Mezina se lipise de ea  și, din când în când, repeta poezia pe care trebuia să i-o recite lui moș Gerilă:
Moș Gelilă, toți îmi spun
Că ești dalnic și ești bun,
Da’ eu nu m-as supă’la
Dacă tu mi-ai da ceva… în timp ce frățiorul ei mai mare cu doi ani, în clasa I, desenase pentru cel ce avea să vină cu sacul de dulciuri și jucării, animale colorate pentru că lui îi plăceau câinii, pisicile, caii și tot ce mai prindea să se joace prin ogradă și prin livada ceapeului*. De la privitul cu înfrigurare pe fereastră, după ce seara și întunericul umpluseră orice ungher de pe Vale până spre Răchitaș, fiecare cotlon din sat și fiecare pârâu și culme de deal, cei patru, mama și copiii, trecuseră încet-încet la ciulitul atent al urechilor la fiecare zgomot din afară. Așteptarea se transformase în dezamăgire, dezamăgirea într-o  tristețe care contaminase pe fiecare în parte. Presimțirea că tata nu va fi acasă de Crăciun devenea cu fiecare moment certitudine. Moș Gerilă nu avea să mai vină nici el, deși miezul nopții nu se făcuse. Niciunul nu mai avea să vină.

Fulgii nu mai cădeau de vreo două ore, dar în timpul zilei acoperiseră tot satul cu plapuma lor albă iar cu o zi mai devreme căzuseră pân’ ce, dimineață, afară nu se mai vedea prin ferești. Troienele, că vântuise toată noaptea, crescuseră și urcaseră omătul până la jumătatea ferestrelor, spre bucuria copiilor cărora numai la sanie le fu mintea. Acum gerul era cel care strângea totul, înțepenind omătul și făcându-l să scânteieze feeric în lumina galben-bolnavă a becului din șopron. Siluetele negre, aproape imperceptibile, a pomilor din livadă, încremeniseră și ele în cleștele frigului pe când, pe sârma ce ducea la magazie și până aproape de poartă, cearșafurile și fețele de pernă se legănau ca o foaie de tablă unică într-o adiere firavă, scrâșnind ascuțit.

Cei doi copii băieți, frații mai mari ai mezinei, refăcuseră ziua pârtia ori de câte ori stratul de nea începea să o ascundă, suflând fericiți în degetele degerate, dar bucuroși că pregătesc drumul lui Moș Gerilă, în timp ce mama se ocupa de mâncare. Din când în când, deși voia să țină casa caldă, femeia dădea drumul ușii de la bucătărie ca să iasă aburii prea mulți, învăluind curtea cu miresme de caltaboși, sarmale, carne cu mirodenii la cuptor și prăjituri Alba ca Zăpada și Televizor. Cozonacii îi făcuse la cuptorul din cotruna socrilor și-i adusese pe o scândură cu băiatul cel mare, trecut deja în clasa a III-a. O ajutaseră și ei, copiii, care la bătut ouă cu telul, care la dat carne prin mașina de tocat, care adusese lemne în casă sau dăduse fiertură la porci și grăunțe găinilor…

– Ionele, ai închis găinile? întrebă mama deodată.

Băiatul cel mare, pe care mama se bizuia cel mai mult și căruia îi dădea din ce în ce mai multe treburi gospodărești să le facă, ajunsese acum să meargă și la fântână, în capul satului, să aducă găleata cu apă. Nu putea două odată, dar era bine și una în timp ce mama stătea cu sufletul la gură ca nu cumva să alunece pe gheață să cadă în fântână. De altfel copilul ar fi mers la cea din deal, la cea cu ciutură, dar acolo și mai greu era pentru el, deși drumul cu găleata plină l-ar fi făcut la vale. Dar el nu spunea nimic, cărând cu voinicie pe drumul în pantă, fericit că poate fi văzut ca un om mare de cei cu care  se intersecta pe drum.

– Te-ai făcut băiat mare! Îi spunea câte-o vecină sau vreun pe care-l saluta și găleata părea și mai ușoară iar inima-i zburda de bucurie la auzul cuvintelor de laudă.

În omătul troienit cu o noapte înainte, îngrămădit sub streașina casei și înălțat și de cel pe care-l aruncaseră de pe aleea făcută cărare acum, se jucaseră mai toată ziua săpând tuneluri și respirând adânc aerul rece și curat.

            – Haideți să mâncați!  le spuse mama deodată cu glasul stins. Tac’tu nu mai vine.

            – Eu stau până vine moș Gelilă, spuse cu glas rugător și nu prea surioara cea mică, ca nu cumva mama să se răzgândească sau să o certe că vrea ceva care nu putea obține. Rostise cuvintele cu capul ridicat spre mama, dar cu privirea în țoalele de pe podea, lipindu-se de picioarele ei.

            – Haideți să mâncăm, lasă că el o să mănânce când va vini. Dac-o mai veni de la putorile lui… adăugă femeia printre dinți, mai mult pentru ea decât pentru cei din jur.

            – Putem să ne uităm la televizor?

            – Da. Ai închis găinile, curcile?  întrebă mama pe cel mare.

            – Da, răspunse el.

            – Cine se duce în beci să scoată niște murători sau niște pepeni?

            – Mă duc eu, spuse băiatul cel mic. Nu mi-e frică.

            Mersul noaptea prin curtea întunecoasă, la beci sau dincolo de el, la cotețele unde țineau lighioile, deveniseră un act ce curaj pentru băiatul cel mare dar și pentru fratele mai mic care-l imita și voia să-i arate lui și părinților că nici lui nu-i e frică de întuneric. Curtea era iluminată galben-bolnav de la ferestre dar, cum dădeai colțul casei spre beci, doar dacă în vale, la vecini, era vreun bec chior, ai fu putu distinge siluetele cărării din fața casei și a treptelor din piatră care urcau în casa mare. Apoi, imediat după trepte, la vreo doi metri, sub umbra deasă a unui corcoduș stufos, în zidul casei, se profilau cele două uși mici din lemn, vopsite verzi, care marcau intrarea în beci. Dar deschiderea ușilor lăsa intactă bezna interiorului care se profila abia ce apăsai pe întrerupătorul din stânga: câteva trepte din piatră coborau spre locul unde butoaie de murături și rafturi cu mere, pere, cartofi, morcovi și sfeclă se înghesuiau până primăvara în mereu aceeași căldură a pământului. Era frigiderul familiei lor dar și cămara de iarnă…. Aici se ascundeau copiii când mestecau grâu ca să devină gumă de mestecat; aici fuseseră închiși rând pe rând de mama drept pedeapsă pentru că fugiseră o zi întreagă de acasă hălăduind pe dealuri și prunduri și venind leoarcă și înghețați acasă… Îi dezbrăcase în pielea goală și-i ținuse astfel minute bune: O să vă scot în drum în puțilica goală să arunce lumea cu balegă în voi! Să vadă ce copii neascultători am!  Ce frică îi măcinaseră minutele acelea și ce spaimă mai trăiseră cu gândul că, pe șosea, oamenii ar fi aruncat cu balegă în ei!

            Dar acele momente fuseseră în toamnă, aproape de venirea frigului, iar acum drumul până la beci însemna și puțină teamă, și mult frig iar gerul parcă  se aliase cu noaptea să le strângă inimile lor de copii curajoși. Cei doi băieți se repeziră să ia castronul pentru murături în timp ce mama le întinse și două haine groase să tragă peste pijamale.

            – Luați lanterna din șoporon! Le spuse ea.

            – Da’ nu mai are baterie. Mergem așa, răspunse cel mare care știa că baterie nu mai are pentru că citise noaptea, sub plapumă, povești la lumina ei, dar o pusese pe furiș la loc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

            Doi urători își făcură apariția la poartă strigând ca-n gură de șarpe:

La mulți nai cu sănătate! Primiți colindul?! La mulți ani cu sănătate, primiți colindul?!

            Mama se uită la cel mare, scoase de sub televizor un șomoiog de bani mărunți, alese 20 de lei și-i întinse:

            – Doi sunt, nu? I-a lu’ Vândăvară și cu a lui Mazilu. Dă-le și zi-le să nu mai spună nimic. Să ureze altora.

            – Da vrem s-auzim colindeee, se rugară cea mică și cel mic în cor.

            Cel mare ieși din casă, străbătând camerele și holul în fugă. Silueta lui și a celor doi urători se întâlniră pe aleea albă, sclipitoare în razele reci ale lunii, gălbejită de becul din fața magaziei.  Se salutară pentru că se cunoșteau. Rămași în casă, fratele mijlociu și sora cea mică își lipiră nasurile pe geam pentru a vedea și auzi mai bine.

            Când băiatul cel mare intră înapoi, deodată totul se cufundă în beznă.

            – Ai naibii, acuma, de Crăciun și-au găsit să ia curentu’! Aduceți lampa!

Nu așteptară a doua invitație că cel mare bâjbâi până la soba Vesta, ghidându-se după fanta subțire portocalie a ochiurilor plitei, deschise portița să lumineze încăperea și, în semiîntunericul înroșit de jarul sobei, băgă mânca în sertarul dulapului și scăpără imediat un chibrit. Lampa stătea pe dulap, la locul ei, așa că nu-i fusese greu să o găsească. Toată lumea știa unde e locul lămpii pentru momentele când se lua lumina.  În bucătărie jarul din sobă și lumina lămpii aruncau desenau umbre jucăușe pe pereții zugrăviți cu rolul și cu pensula de mamă. Era pasiunea ei și fiecare cameră avea un alt model, mereu schimbat, aproape în fiecare primăvară, deși el o certa că iar răscolește casa cu craci-n sus. Pe vremea mea dădea mama o sineală și cu aia o duceam ani de zile. „Pe vremea ta, răspundea mama în gând, și-așa ai vrea să fie și azi.”

Cel mare așeză lampa în centrul mesei, pe fața de masă de mușama abia cumpărată de la MAT iar mama începu să așeze bucatele, începând cu răcitura de porc adusă de la frig, din magazie, care-și tremura gelatina în farfurie.  Cei mici radiau de fericire și nerăbdare să înfulece din ea. Tacâmurile fuseseră aranjate mai devreme, în speranța că și tata ar fi ajuns să fie împreună.

Mama se așeză la rându-i încercând să alunge gândurile în întunericul care se prăvălise afară și ocupându-se de cea mică, neastâmpărată și gata de joacă. Pentru că nu foamea era grija ei acum.

            Cu câteva zile înainte, pe drumul din fața casei, după ce tata intrase în curte să le aducă saci cu grâu și porumb luați de la vreun ceapist pe motorină,  pe drumul din fața casei, pe asfaltul adică, o femeie spilcuită, cu fustă deasupra genunchilor și cojoc din piele și manșete pufoase din blană, cizme înalte și pulpele dezvelite, machiată, cu părul creț așa cum o văzusem urmărind-o ca pe o apariție pentru că nu se vedeau des astfel de oameni pe la noi, trecu la deal, urmărind cu coada ochiului casa noastră. Ceva ne spunea în suflet că privirea ei nu era întâmplătoare iar mama înțelesese mai mult decât noi. Se oprise la stația de autobuz după ce trecuse pe lângă moara lui Popa și plopii falnici, sigură ca și cum ar fi fost de-a locului. Se plantase acolo și aștepta cu fața la vale, acolo unde, pe priporul care urcă din drum sare casa noastră, stătea parcată cisterna tatei.

            Iar tata nu avea timp. Venise acasă repede, grăbit, căci trebuia să plece tot repede pentru că „era de serviciu” iar „serviciul nu putea aștepta”.

            – Tocmai acum te-au băgat pe tine de serviciu? Nu puteai să le spui că vrei să faci sărbătorile acasă, la copchii și femeie?

            – De ce nu le spui tu dacă ești așa de deșteaptă!? se rățoise omul vădit  ofensat, ca și cum femeia nu putea înțelege importanța muncii lui, mai ales acum, când patria i-o cerea. Dar el știa că ea știa și nu putea fi păcălită. Era mai mult pentru el, să se audă ce spune și să creadă în ceea ce spune.

            – Tot anul pleci când vrei și cum vrei, ziua și la miezul nopții, la trei dimineața…  Te lauzi că poți face că tu ești șeful tău și nu ei, iar acum nu poți face Crăciunul cu noi că șefii au decis să muncești.  

            – Du-te-n crucea mă-tii! Nu-mi faci tu mie program! îi  replică printre dinți, scrâșnindu-i.

            Ignatul îl făcuseră împreună pentru că tăiase porcul. Îl tăiase pe-al lor dar și pe al altora din sat că-i plăcea asta și oameni-l chemau. Făcuse pachete de carne, cârnați, caltaboși, slănină și borcane cu dulceață să ducă șefilor. Dar femeia știa și trăia cu convingerea mai mult decât cu îndoiala că toate acelea nu erau pentru șefi. Sau nu doar pentru ei. Sau poate nimic nu era pentru ei, ci pentru cea care trecuse la deal în cojoc și cu picioarele dezvelite pe gerul de afară. Imagina ei i se înfipsese ca un cui roșu în suflet de cum o zărise pe geam. E drept că de sărbători mai veneau copii de-ai mocanilor sau turiști prin sat. Dar femeia aceea avea ceva aparte și al șaselea simț îi spunea că e așa cum simțise ea. Că nu era nici turistă, nici fata vreunui vecin venită acasă. Era parașută, așa cum le spunea el celor de moravuri ușoare. Curvă.

            Mama nu-l pronunțase, dar de la el copiii îl auziseră deseori.

            Acesta și altele îi treceau prin cap în timp ce încerca să-i așeze pe cei trei la masă în semiîntunericul iluminat doar de lampa bolnavă și de flăcările sobei Vesta…

            Ce doi băieți ieșiră iute afară.  Absența lor dură doar cât să taie femeia pâinea pe masă căci deodată, de afară, țipetele lor despicară liniștea nopții și tropăitul sec pe zăpadă crescu,  terminându-se cu ușa care se trânti de perete și, odată cu ea, în bucătărie năvăliră figurile speriate ale copiilor odată cu tot frigul de afară și zăpada de pe bocanci.

            – Ce-i, mamă? întrebă femeia speriată. Ori e tac’tu beat la poartă?

Cei doi își traseră sufletele în timp ce unul închise repede ușa și spuse printre gâgâituri:
– Nu, avenit… A venit….
– A venit moș Gelilă? se auzi și vocea înfrigurată a celei mici care-i privea curioasă, plină de emoție.
– A venit ursu’! Mănâncă găinile în coteț…

Londra, 30.12.2025

(Fragment dintr-un roman ce va apărea în 2026)