Duminica trecută, înainte de Crăciun, după ce am hoinărit fără succes printr-un târg de vechituri, intru să-mi încerc norocul într-un charity, unul din multele magazine unde englezii duc lucrurile de care nu mai au trebuință, donându-le pentru a fi revândute în scopuri caritabile. Pe unul din rafturi, printre sute de cărți, mi-a sărit în ochi o carte galbenă, prea galbenă, cu scris românesc. Singura, stingheră, la capătul lumii.
„La marginea lumii” e și titlul ei, și, pentru două lire cât a costat, am luat-o acasă și am citit-o cu înfrigurare.
Dacă nu ați scris un jurnal în copilărie, dacă amintirile din cea mai frumoasă perioadă a vieții vi s-au șters sau sunt incomplete, atunci această carte este cel mai bun și frumos mod de a vă retrăi copilăria. De a vă arunca în ea cu trup și suflet și a nu mai ieși până la sfârșitul ei.
La marginea lumii, scrisă de talentata profesoară de limba română Dumitrița Stoica este un jurnal inedit, întocmit de o fetiță care citește mult. Prea mult pentru vârsta ei, ar spune unii, dar care, în felul acesta, poate să se exprime frumos, să zugrăvească admirabil lumea din jurul ei, din vremurile începutului comunismului, așa cum a putut vedea și simți un copil lucid și inocent la vremea sa. „Eu ,aici, scriu proză, chiar dacă sunt copil, iar restul oamenilor pe care-i cunosc nu scriu nimic și nici nu citesc.” se confesează ea, și lucrurile la fel au rămas până astăzi. Dar aceasta este puterea unui copil de a conștientiza diferența dintre ea și ceilalți. Cititul e cel care o face să se deosebească de colegi, o cizelează, o înnobilează și o îndepărtează de condiția regnului din care face parte: „Așa e cu toți băieții din clasă, parcă au creiere de găină, nu știu decât să alerge și să se bată sau să facă tot felul d trăsnăi.”
Câteva luni de jurnal sunt această carte și, deși narativ nu există acțiune, povestirea pe nerăsuflate a Dumitriței Stoica e însăși o acțiune plină de acțiuni și de evenimente cotidiene de viață: joacă pe marne, vecini, unchi și mătuși, învățat, serbări, activități pionierești, vizite la Doftana, trăiri din cele mai intense și mai diferite într-o lume săracă, într-un sat „la marginea lumii”, într-un univers unde problemele celor mari o ating și o modelează ca pe toți cei din jur. „Epoca de Aur”, „lupta de clasă” pe care trebuie să o ducă și copiii împotriva „ciocoilor” și toate celelalte o duc cu toții, deși sărăcia continuă să fie partea dominantă a vieții lor.
Cartea Dumitriței Stoica este o poveste. Este povestea copilăriei dintr-o epocă abia apusă. M-a fascinat prin simplitatea limbajului de copil, de copil care citește și se poate exprima prin umor, prin spontaneitate, candoare dar mai ales prin luciditatea cu care realitatea este intuită, înțeleasă și acceptată de ea. Este un basm. Basmul unei copilării reale sau realitatea de basm a copilăriei. Ea merită și trebuie să fie lectură obligatorie pentru elevii de școală gimnazială.
Londra, 26 decembrie 2025
Pasiuni 
Lasă un comentariu