Ne ghemuisem mai toți copiii sub coroana imensă, umbroasă, a nucului din curtea grădiniței și ne jucam în grămada de nisip, devenită acum un câmp de muncă și de luptă: care umplea cubulețe, care mașinuțele, care plângea că e mașinuța lui și vrea să meargă el cu ea, care cu lopeți sau cu mâinile goale, unii construiau, alții dărâmau alții aducea apă cu cănițele… Fiecare cum se pricepea mai bine, într-o gălăgie de țipete ascuțite și strigăte animate, cu educatoarele care stăteau pe margine și controlau situația cum știau ele mai bine. O căruță trecu pe șosea în tropăitul copitelor cailor care, sub fișchiuitul biciului mânuit de cel ce stătea în față, pe blană*, erau mânați să treacă mai repede prin fața grădiniței unde noi ne jucam și de unde educatoarele, odată privind spre drum, o văzură pe Marițica, colega noastră de mai la deal, chircită în coșul de lemn, ascunzându-se de privirile noastre, pentru că nu venise în acea zi.

Unul dintre copii deja strigă în gura mare:

– Uite-o pe Marițica!!!! Am văzut-o în căluță.

– Și eu! Și eu! săriră alți copii cu privirile îndreptate de jos în sus spre educatoare pentru a primi confirmarea acestora. Spiritul civic ne anima de mici.

Dar eu eram atent la fiica educatoarei, o tânără de vreo 16-18 ani (asta aveam să înțeleg mult mai târziu), care mă fascinase cu acuarelele pe care le desena pe genunchi și cu părul ei mătăsos, lung, prins într-o coadă bogată, lăsată pe spate și cu privirea dulce, senină, mereu zâmbitoare. Mă apropiasem de ea și priveam, prins în mreaja personajelor colorate care se iveau de sub pensula ei cu ușurință și măiestrie. Mai era și alți copii care se înghesuiau lângă ea la fel de vrăjiți de acele desene.

Deodată însă, un huruit puternic, care crescu cu fiecare clipă, umplu aerul și cutremură totul în jur. Frunzele și crengile nucului începură să freamăte și să se învolbureze, iarba să fluture gata să se smulgă din pământ, jucăriile să sară în sus odată cu frunzele, praful și firele de nisip care împânziseră aerul și vălătucea pe toată lumea din curte, copii și educatoare, balansoarele de lemn care trepidau, ferestrele grădiniței care zdrăngăneau gata să se facă țăndări… Ne speriarăm de moarte pentru că o dihanie de fier cum nu mai văzusem trecu razant cu vârful nucului peste locul acela, învârtind niște elice puternice gata să distrugă totul în jur și împrăștiind groază în micul nostru univers. Pentru o clipă toți copiii rămaserăm năuciți, încremeniți de frică, neștiind ce să facem, dar fu de ajuns ca unul să fugă sub prispa vechii grădinițe căci imediat îl urmară cât mai mulți.

– Elicopteru’ lu’ Ceaușăscu! Vine la vânătoare! se auzi glasul educatoarei bătrâne mai mult țipat, ca să o audă cealaltă colegă a sa, în timp ce fata ei, domnișoara care picta atât de frumos până câteva momente mai devreme, ne cuprinse pe mine și pe încă o fetiță lângă ea, ținându-ne strâns. Foile cu desene, ținute pe genunchi câteva clipe mai devreme, zburară aiurea, ridicându-se în văzduh, spre disperarea noastră care voiserăm să le apucăm dar nu reușiserăm. Domnișoara ne ținea strâns și strâns aș fi rămas așa multă vreme. Fură clipe magice! Căldura corpului ei și carnea moale pe care o simțisem că mă apasă prin pânza parfumată și subțire a rochiței de in mă transpuseseră pe un tărâm de care nu mi-am mai revenit nopți întregi. Un parfum suav, necunoscut, de o finețe amețitoare, poate de flori toporaș… poate,… îmi invadase năsucul și mai apoi mintea. Și mama mă îmbrățișa astfel, dar nu simțisem niciodată starea aceea de bine specială, străină, pe care o doream pe furiș pentru că tare îmi plăcea domnișoara, dar emoția nu mă lăsa să spun ceva.

*

Plecasem spre casă, – iar casa noastră era în capul satului și mult aveam de mers pe jos, pe marginea șoselei, frumos, să nu ne calce mașinile – plecasem spre casă, cu gândul la atât de frumoasele desene colorate luate de vântul elicelor, la mâna domnișoarei care ține pensula cu siguranță și o mânuia cu ușurință și măiestrie, ca și cum desenele ar fi ieșit din ea, prin acea mână și prelungirea ei, pensula; la ochii ei căprui și mari, cu sprincene ridicate, arcuite, fine, care mă priviseră cu o lumină pe care n-o mai întâlnisem, astfel că nici compania colegei mele Nuța, cea care era vecină și cu care mergeam de mână la grădi în fiecare zi nu-mi mai trebuise.

– Tu să mergi pe partea ta, eu pe a mea! o apostrofasem. Căci acum se ițise simțul apartenenței și al proprietății în mine și ea, care eram proprietar pe partea mea, adică pe trotuarul pe a cărei parte era casa noastră și partea ei, trotuarul unde se casa ei. Dar până acasă mult aveam să mergem. Mi se dezlegase un șiret și ne opriserăm să-i fac fundiță, așa cum mă învățase mama, lucru de care eram tare mândru pentur că puțini colegi o puteau fac.

În seara acelei zile mă culcasem cu gândul la ea. Mă ascunsesem cu fața la perete și gândurile fluturând aiurea, închipuindu-mi pe crăiasa din poveștile citite la grădiniță cu fața ei, a fetei educatoarei, zburând cu elicopterul acela uriaș în timp ce păru-i flutura în vânt, și-un dor nespus mă cuprinsese, și-un oftat continuu care-o făcuse pe mama să mă întrebe dacă mi-e rău, sau ce am? Ce se întâmplase?

– Îmi place de tovarășa Roxana, îi răspunsesem mamei, franc.

– Care Roxana? Mă întrebă nedumerită știind că nu am nicio colegă cu acest nume.

– Fata tovarășei educatoare…

– Deja, măi mami? Așa devreme? rămăsese ea mirată. Hai, fă nani că mâine te trezești devreme și ai să fii obosit. O s-o vezi din nou la grădi.

Nu știam cine era acel tovarăș Ceaușescu, dar elicopterul lui mă împinsese pe la trei-patru ani în brațele primei fete și-mi inspirase primele visuri cu ea.

Londra, 13 decembrie 2025