Prin anii 2000, pe când românii începuseră să se împosesuiască de Roma tot mai mult, după ce luaseră cu asalt malurile Tibrului și ale celuilalt râu mai mic, Aniene,  sub-podurile Tangențialei sau pe cele de pe la Anagnina, smârcurile cele mai dosite din spatele cartierelor mărginașe, ascunse de trestii și boscheți, campusurile de la Casilina 900 sau depozitele de mașini dezmembrate… într-o zi, pe când stăteam de vorbă cu Tonino, comandantul Poliției Municipale al Sectorului 6, devenit 8 apoi (din zona de est a Romei), acesta mă ia deoparte și-mi spune ca unui prieten avut de când lumea:

         – Auzi, am o problemă…

         Mintea mi-a fugit imediat la vreo problemă serioasă, personală, de sănătate, din familie…

         – …și numai tu ai putea s-o rezolvi.

         Gândul că numai eu eram în stare să rezolv problema lui mă străfulgeră cu un fior fierbinte de încredere și mulțumire sufletească cum nu mai simțisem, mai ales că venea din partea unui om respectat și aflat la un anumit nivel social și instituțional. Lărgesc pâlniile urechilor și-i acord cea mai mare atenție.

         – Aici, jos, sub comandament, pe  via Casilina, unde e benzinăria, știi – nu-s mai mult de trei sute de metri -, un conațional de-ai voștri s-a instalat abuziv pe terenul unui italian. Omul a fost plecat în america câțiva ani și acum vrea să vândă terenul. Numai că ăsta, il rumeno instalat, nu vrea să plece. Ai putea să mergi să vorbești tu cu el, poate te înțelege mai bine? Că l-am trimis pe Giorgio, unul dintre ofițerii care se ocupă de imigranți, dar nu a reușit să scoată mai nimic. Și nu e numai unul, sunt mulți acolo. Eu nu că nu pot, dar n-aș vrea să facem panaramă cu toate forțele ca să iasă scandal. Știm că mai toți sunt clandestini acolo, fără documente, unii care merg la muncă, alții care fură dar stau acolo și duc și marfa tot acolo… Îi supraveghem de ceva vreme…. Poate reușești cu vorbă bună.

Cererea lui mi s-a părut ciudată, venind da cel care oricând ar fi putut să facă ce trebuie, comparând în gând cu ce lăsasem acasă, adică cu poliția care nu avea remușcări și procese de conștiință în a intra peste niște străini (care oricum nu erau pe la noi) și, pe deasupra, clandestini și abuzivi. Prea buni italienii, mă gândeam. Ia să fi făcut ei, sau alții, asta, la noi acasă?

E drept că trecusem deseori, ba și alimentasem la benzinăria de la intersecția cu TorVergata, dar nu făcusem caz.

         Așa că seara, înainte de a ajunge acasă, – locuiam în zonă -, m-am oprit la benzinărie. Am parcat și nu mi-a trebuit mult să dau de locul cu pricina: unul după altul, ca la poarta stadionului înaintea unui meci de fotbal, români obosiți după o zi de muncă, cu rucsacuri atârnate de spate, intrau pe o poartă de sârmă împletită unde un cartel din placaj anunța cu litere scrise strâmbe, roșii: VILAGIO RUMENO.* Na belea! La poartă, un individ plin de el, chel, cu un ochi care se uita la cei care intrau și cu altul la mine, care eram nou, numai bilete nu rupea. În rest se vedea că el e șeful.

         – Tu? Tu, mă! Ce te uiți așa la mine? Cu cine ești, la cine stai? se adresă el răstit unuia  sfrijit, care mergea cu capul plecat, fără rucsac, lipit aproape într-un singur corp cu cel din fața lui pentru a se ascunde de privirea ageră a chelului să nu fie văzut.

         – E cu mine, nea Bobârcă. Îi facem intrarea acum, doar că ce-a venit din țară. E nepot de-al meu.

         – Bă, de câte ori v-am spus să anunțați înainte când vă vine cineva sau aduceți pe vreunul aici? Ce-i, mă, ăsta? Sat fără câini?

         Stau de vorbă cu omul, se prezintă, și mă invită înăuntru nu înainte de a controla pe o ruptură de caiet slinos, scris cu diferite culori și tipuri de instrumente de scris, cu litere nesigure, stângace, pe cei intrați și pe cei care probabil mai trebuia să vină.

         – Îți place ce am făcut aici? Eu singur, mă privi el cu admirație de sine De doi ani mă chinui. E satul meu ăsta.

         Și, într-adevăr, priveliștea, dacă poate fi chemată așa, asta e: cum am pătruns în incintă, m-am trezit într-un favelas brazilian. Un țarc mare, larg de vreo zece-doisprezece metri dar lung vreo sută, o sută cincizeci, plin cu barăci de toate formele, culorile, dimensiunile și din toate materialele posibile și imaginabile.  În capăt, aici, unde stăteam cu șăfu, o baracă mai de soi, din materiale adunate de cine știe pe unde, dar cu terasă cu stâlpi la intrare, cu vreo patru mese cu scaune și mochetă verde pe jos. La mese deja câțiva mușterii golesc sticlele de Peroni care umplu mesele cu mustățile lui stufoase. Pe ușa de la intrare, deasupra pragului de care atârnă fâșii de plastic anti efracția muștelor, o altă bucată de placaj mai mare, înnegrită, pe care trei litere mare dau de știre tuturor celor care trec sau vin aici, cui aparțin: BOS.

         Până aproape de capătul țarcului, barăcile  strâmbe, inegale… niște cotețe alambicate care-ți violează privirea au o ordine în dezordine: sunt aliniate pe stânga și pe dreapta și, lucru notat ulterior, numerotate de la unu, ca într-o localitate adevărată, cu soț pe o parte și fără soț pe cealaltă. Și asta nu e tot. Spațiul care delimitează cap-coadă barăcile, drumul dintre ele, are și nume, scris la fel de mare pe o parte și pe alta pe două cartoane mari, cu majuscule, să se vadă: ULIȚA SĂRACILOR.

         – Ce zici, dom’le? mă interpelează Bobârcă, bos-ul cu un singur s adică, scanându-mă de sus până jos circumspect, convins că nu sunt din categoria celor pe care-i păstorește el aici.

         – Ce să zic, omule, eu nu am venit să-mi dau cu părerea. Eu am venit doar să-ți transmit un mesaj al comandantului. Știi de cine vorbesc. Să eliberezi zona pentru că ești clandestin, abuziv, ai încălcat proprietatea privată, vinzi marfă furată, faci evaziune, favorizezi emigrația clandestină și ești pasibil de pedeapsă. Tu și toți ceilalți pe care-i ai aici…

         BOS-ul se uită la mine fără nici cea mai mică emoție, fără să-i i se miște vreun mușchi pe față sau să-i tremure vreo pleoapă și, așezându-se la singura masă liberă pe care n-o ocupă nimeni pentru că are, la fel, scris pe ea, MASA BOS, mă invită să iau loc.

         –  Astea-s toate acuzațiile pe care mi le aduci…? mă privește el drept în ochi.

         – Stai!, îi opresc avântul. Eu nu-ți aduc nici o acuzație ci doar transmit un mesaj al unui om care vrea să vă ajute și să nu vă creeze probleme, cerându-vă să eliberați locul fără a-i obliga să intervină în forță. Știi că au și mijloacele, și motivul, și oamenii, și acoperirea legală să o facă. Într-o oră vă treziți toți în dube, cu foi de via* sau, pentru unii – și tu știi asta, cu arestări.

– Dom’le…. și așteaptă să-i spun numele pe care-și dă seama acum că nu-l știe.  Mă tot domnește nesigur de identitatea și funcția mea (dacă aș avea vreuna) dar cu mintea că voi fi la adăpostul instituției care mă trimisese  la el. Haide să-ți arat ce am făcut eu aici iar ăștia vor să distrugă.

Și o luă agale pe aleea dintre barăci, pe Ulița săracilor ca să zic așa.  

– Uite, aici românii sunt o comunitate, așa cum le place italienilor să spună. Eu am creat-o, e munca mea de doi ani. Locuiesc în case, nu pe stradă, nu fură, că ați văzut, vin de la muncă, sunt permanent sub controlul meu care știu tot ce mișcă în fiecare loc… Ce mai, siguranță și încredere. Crezi că ei, polițiștii, i-ar putea ține așa? Păi nici la Regina Coeli** nu e ca aici. Am fost, mi-am făcut botezul acolo și știu.

Intrăm în vreo două-trei barăci unde oamenii se spală la ligheane sau încep să-și încălzească mâncarea la aragaze cu butelii. Fiecare baracă adăpostește patru, cinci, șase, opt persoane, toți bărbați, toți muncitori pe șantierele Romei sau pe unde apucă cu ziua.

– Vedeți, fiecare are casa lui iar eu știu la ce număr locuiește, ce chirie are de dat, unde sau dacă lucrează și ce bani ia pe zi, de unde vine din țară și câți copii are acasă… Păi nu știe Municipala ce are în cartierele ei cum știu eu ce am aici.

 – Aici cine stă? întreb eu curios la vederea ultimei barăci care nu seamănă deloc cu celelalte, cu ușă blindată la intrare și pereți solizi și care închide Ulița Săracilor.

– Asta e pentru niște băieți mai speciali, cu mai mulți bani, care au și condiții mai deosebite. Au parcarea lor în spate… Oameni-s pă lovele și le-am creat condiții, cu duș, cu bucătărie separată, hol…

Nu întreb despre ce fel de oameni speciali e vorba pentru că intuiesc.

Se lasă seara. Pe Ulița Săracilor mirosuri de carne și cârnați fripți, de cartofi prăjiți și usturoi inundă aerul și îmbâcsește hainele și fiecare colț de baracă.

– Pot ei să arunce oamenii ăștia în stradă? Nu e mai rău să-i găsească la poarta Primăriei sau a Poliției Municipale decât să stea cuminți aici? Spune-i comandantului că nu plecăm de aici și că o să chem toată presa dacă o să cuteze să se atingă de noi!

– Bobârcă! Băi Bos, vezi că am dat chiria neveste-ti, strigă unul din baraca nr 14 în timp ce trecem prin față. Ai și o Vecchia*** de la mine că poate mă mai păsuiești luna viitoare că nu prea am muncit.        

Ajungem la oficiu în timp ce Bobârcă mă studiază pe furiș pe toate părțile.

– Eeee, cum e? Am creat pace socială aici? Sunt primarul lor neîncoronat? Decât să meargă la boscheți sau la părăseală, toți ăștia vor merge cu mine dacă într-o zi milițienii tăi vor veni aici să ne alunge. Facem revoluție!

* corect ar fi: Villaggio romeno

** Închisoarea Regina Coeli (se citește celi) aflată în cartierul central Trastevere din Roma. Funcționează într-un local construit la 1654 drept sediu al unei mănăstiri și transformat ulterior, în 1881, în închisoare, primește numele structurii religioase, adică dedicat Mariei, Regina Coeli (Regina Cerului).

*** Vecchia Romagna – vin ars