Ce diplomă? Aceasta e una din întrebările frecvente la care trebuie să răspunzi și fără de care nu-ți găsești ușor locul în societate. Și dacă nu ai, diplomă adică, sau nu ai mai multe, – chiar dacă nu știi să faci mare lucru -, atunci nu ești „cineva”. Nu contezi. Ești nimeni.

Ei bine, specializarea mea este una care astăzi nu mai există.  Ca multe alte meserii, dealtfel, și aceasta a dispărut în vâltoarea schimbărilor care marchează omenirea. Dacă aproape nimeni nu mai știe ce e un polcovnic, un spătar sau un paharnic, în Nomenclatorul Meseriilor din România ea există la nr413102. Dar nu s-a mai văzut însă de ani buni ca cineva să mai caute să angajeze un astfel de specialist. Există anunțuri gen “căutăm operator introducere date”, dar asta înseamnă mult mai mult.

Ce e mai interesant este dubla compunere a cuvântului, pentru că e vorba despre o dublă specializare în această meserie. Iar dacă a doua se mai găsește rarisim, deși mijloacele electronice ar putea foarte bine să o substituie, prima este o meserie care nu se mai practică și de care, oricum, nu ar mai avea nevoie de școală.

Asta pentru că viteza și precocitatea cu care copiii deprind să lucreze cu cele mai noi și moderne mijloace electronice face obsoletă și neavenită orice fel de pregătire pentru a deveni dactilograf.

Da, despre asta e vorba: dactilografia. Sau mai bine zis, stenodactilografia.

Și când te gândești că până  acum 30-35 de ani aceasta se învăța după manuale, inițial cu cartoane pe care erau desenate tastele și pe care mimai bătaia/scrisul, memorând tastele corespondente fiecărei litere! Abia apoi urma folosirea mașinii de scris și ascultatul vocii pițigăite care-mi tăia creierul în bucățele cu indicațiile ei. Profesoara, că profesoară era, înaltă, (prea înaltă :), cu o claie creață în cap ca blana unei oi, ne urmărea fiecare mișcare și ne corecta atât poziția spatelui, cu câte-un dupac scurt peste ceafă, cât și poziția mânilor, a degetelor… etc.

            A, încă un lucru: în nomenclator, meseria e la genul feminin. Pentru că doar femeile erau dactilografe. Stenodactilografe. Rar se întâmpla ca un băiat/bărbat să devină așa ceva iar în clasa noastră, la liceul unde am învățat stenodactilografia, erau doar patru băieți. Restul, până pe la vreo 30, numai fete.

            Astăzi orice copil de 6-7 ani care știe să scrie o face admirabil pe o tastatură a unui computer sa pe tabletă, fără un minim de efort. Mai mult, de pe la doi-trei ani deja se joacă lejer pe jocuri elctronice fără să fie timorați că nu știu cum. Și o știu asta de la nepoțica mea.

            Stenografia? O meserie care astăzi e folosită exclusiv de stenografii tribunalelor sau de unii studenți care iau notițe la cursuri și care, deși au la dispoziție mijloace de înregistrare moderne, o practică. Ce e interesant la aceasta este că un stenograf poate să termine de scris înaintea vorbitorului, adică să scrie cuvântul înainte ca acesta să-l termine de spus.

 La noi, în România, sistemul stenografic este sistemul Stahl, după numele celui care l-a adus, Henri Stahl (1877-1942) și creat în 1908. Acesta a fost îmbunătățit de către elevul său,  Aurel Boia (1913-1998, poet și traducător, care a adus contribuții și la limba artificială esperanto). Acest sistem, pe care l-am învățat și noi, poate fi utilizat cu succes, cu o viteză de scriere de până la 180 cuvinte pe minut. El comprimă, practic, consoanele și vocalele cu cea mai mare frecvență în limbă.