– Vrei să fii șofer la noapte? Întrebarea sună normal, calm, dar cuvântul noapte deja îmi strecură o umbră de îndoială în suflet. Și ea venea tocmai pentru că știam că băieții ăștia mergeau la treabă noaptea și nu la muncă.  Adică nu munceau, nu lucrau, mergeau la treabă? Nu tot aia? Nu, pentru că, deși termenii sunt sinonimi și explică, atât unul cât și celălalt, același lucru, – adică procesul sau acțiunea pe care un om, un muncitor o desfășoară pentru a primi de la capitalist o plată (F. Marx), pentru noi, cei intrați abia acum în capitalism și nu pe timpul părintelui „Capitalului”, termenul are cu totul alt sens. Contrar chiar.

       Iar cel mai bine l-am înțeles cu mai bine de 30 de ani în urmă, adică prin anii ‘90  când, naiv și visător, cu un rucsac în care aveam doar un rând de schimburi, niște caș afumat de Soveja, slănină și conserve de pește dar burdușit cu multe speranțe, plecasem în Occident să acumlez capital de la capitaliști. Nu doar eu, singur, ci îmmpreună cu alți doi prieteni. Iar noi știam pe atunci că acest capital, dacă la noi se devalorizase, la nemți, francezi, italieni sau alte țări occidentale avea altă măsură iar plata pentru munca depusă era mult mai mare. Munca și nu treaba.
       Aici era buba. Că ne nimerisem în compartimentul trenului cu alți trei băieți de vârsta noastră, de la oraș însă, care și ei mergeau în Occident să acumuleze capital, dar nu prin muncă, ci la treabă. Noi, băieți de prin satele Vrancei, fără experiență de viață dar cu vise mari, ne aflam în compartimentul trenului care ne ducea-n Ungaria, la Budapesta, și de unde aveam să luam altul spre Viena și tot așa mai departe. Și povesteam noi cum o să muncim un an, doi, trei să ne luăm Opel Astra, Volkswagen Pasat sau Ford Taunus cu banii de pe munca noastră în timp ce ceilalți trei, tot băieți tineri, dar de la oraș, ne ascultau plictisiți, trăgându-și ocheate și aruncându-ne câte-o privire, din când în când, scârbindu-se de abnegația noastră muncitorească care nu se potrivea de niciun soi cu a lor. Fierbea sângele-n palmele noastre care se și vedeau rupând târnacoapele prin șantierele italienilor sau ale nemților, tăind iarba grădinilor luxuriante sau cine mai știe prin care altă activitate auzită de la cei care se întorseseră după două trei luni de treabă „afară” cu mașini frumoase, lanțuri multe de aur, portofele doldora de valută și figuri de șmecheri de Occident, etalate ostentativ prin noile video-disco-baruri post decembriste.

Ne lăsaseră colegii de compartiment să spunem verzi și uscate câteva sute de kilometri și, după ce vameșii ne controlaseră bine și ne ascultaseră poveștile despre excursiile noastre de culturalizare pe care voiam să le facem în Buda sau Pesta, sau chiar pe malul Balatonului, percepându-ne însă taxa de convingere strecurată atent între foile pașaportului, colegii rupseră tăcerea și ne povestiră cum vor ei să facă bani din treabă și nu din muncă.

       Mi-aduc aminte că deseori îl întrebam pe tata ce face și-mi spunea că are treabă, trebăluind ce-i drept prin curte cu câte-o coasă sau furcă sau meșterind ceva în atelier. La fel cum, întrebând de unul sau de altul prin sat, părinții mei primeau răspunsuri gen: „a lu’ cutare e dus la treabă la Brașov”. Sau „a lu’ cutare a făcut treabă cu aracii lui la Harghita.” Ca să nu mai spun că, atunci când întrebam pe bunicul unde e bunica, îmi răpsundea că aceasta „are treabă”, adică ori mulgea vaca, ori dădea cheag la lapte, ori ceva ce nu suferea amânare și deranj făcea ea, iar eu trebuia să mai așept. În fine treaba era munca, era lucrul, era acea activitate serioasă pentru care cei mai mulți primesc bani atunci când o fac pentru alții.
Unde-i bre, moașă Marie nea moș Ion? E la treabă, mamă, răspundea femeia. Adică era dus la muncă, să aducă bani acasă.

În fine, mai avea un sinonim această muncă, sau treaba: robotitul. „Dac ce faci, bre, acolo? întregam pe câte-o bătrână. Eii, ñica, măi mamă. Robotesc pân ogradă. Iar termenul, aveam să aflu mai târziu, venise odată cu rușii de la rabotaet-ul lor care tot muncă însemna. Numai că atunci când cineva din sat îmi spunea că robotește prin ogradă însemna că munca nu era una precisă, ci mici bagatele gospodăreșit, cele de zi cu zi necesare ordinii și bunei funcționări ale curții sau  animalelor: un spălat de ceaun, un braț de lemne tăiate, o oală spălată, o rufă întinsă…

       În compartimentul acela de tren care ne ducea spre mult visatul Occident, în țăcănitul roților pe șine prin pusta întinsă spre libertate care se derula ca un film fascinant prin fereasta-ecran a trenului, o lumină ciudată, fierbinte, ne inundaseră creierile noastre de băieți de țară. Cei din fața noastră ne explicau cum aveau ei să facă bani nu în trei ani, nu în trei luni, ci în câteva zile, mergând la treabă noaptea, în casele austriecilor bogați, ale nemților și belgienilor… Practic, ceea ce noi ne împăunam că aveam să facem ca Sfarmă Piatră și Sparge Lemne, ei aveau să facă mult mai repede spărgând case și sfărâmând lacătele: șpringuri adică. Erau șpringari.

       O meserie nouă, nobilă, care-i făcea bogați peste noapte și doar noaptea, dar cu riscul de a fi șpringari, adică de a fi săritori de garduri, fugăriți uneori de cei pe care-i lăsau cu casele sau magazinele „de văruit”. Expresia asta ne plăcuse la vremea aceea. Ne imaginasem pe loc cum ar fi arătat un magazin golit de marfă, cu rafturile și pereții goi, adică de văruit. Și ni-l închipuiam modern, occidental, pe străzi așa cum văzusem la televizor… pentru că totul se raporta, – orice fel de imaginație -, la ceea ce noi știam deja sau văzusem mai nou în revistele Paris Mach, Nekerman sau în filmele venite de afară.

       Deja începurăm să ne uităm la ei cu alți ochi. La început îi cercetasem cu teamă, critic, închistându-ne în noi și ferindu-ne privirile de ale lor, ca și cum numai prezența lor voit delicvențială ne-ar fi afectat direct, ne-ar fi pus în aceeași oală cu ei. Ei bine, nu. Noi nu eram ca ei, hoți adică, și nu voiam să fim. Dar poveștile lor erau intrigante și parcă ne-ar fi plăcut și nouă să fim liberi ca ei, lejeri în povești și limbaj, îndemânateci în a merge prin lume, din țară în țară, fără multe probleme…

       Ce mai, nevoia de libertate, de făcut orice, oricum și oriunde, ne contaminase iar cuvintele noi năvăliseră și ele în vocabularul românesc înțepenit timp de 45 de ani în limba de lemn comunistă.
A merge la muncă sau la treabă? Aceasta era întrebarea.

Londra, 7 septembrie 2025