Se înserase și cei plecați după cireșe nu mai veneau. Soarele apusese demult după vârfurile franjurate ale brazilor, mai ales că poiana era strâmtă și orizontul inexistent. Umbrele luminii amurgului erau tot mai lungi și mai stinse,  la fel ca speranțele celor rămași în tabără, la corturi.

                  Plecasem în expediție în Munții Vrancei, dar de fapt doar pe Zboina, intrigați de cuvântul „expediție” care tare mai era nou și aventuros!
După câteva ore de mers pieptiș pe valea Dragomirei, apoi pe lângă Lacul Verde, unde făcusem concurs de tir cu puștile cu alice, ajunseserăm sus, pe promontoriul de la Lupchi-n Cur, de unde priveliștea îți tăia respirația și unde satul aveam să-l vedem pentru ultima oară, apoi urmasem o cărare de munte ascunsă sub crengile fagilor și brazilor, rar prin poieni, doar prin sălbăticie.  

                  Poiana de la Cabana Zboina se deschisese înaintea noastră ca o surpriză, ca o măreție nesperată în vârful necunoscut al muntelui iar bucuria unei case cu acoperiș, luminată cu lămpi cu gaz și dotată cu bucătărie, unde ne jucam leapșa seara și cântam cântece pionierești și de excursii, ne încântaseră tare mult. Ne instalaserăm corturile în poiană, aprinseseră profesorii (doi Ionel și un Titi), focuri de tabără fascinante iar un vânător care avea grijă de cabană, trăsese cu pușca lui adevărată, revărsând vuiete asurzitoare prin pădurea ce acoperea liniștită muntele…

                  Frumusețea locurilor, sălbăticia lor, truda de a ajunge cu rucsacii plini în acest loc feeric după o jumătate de zi de drum doar în urcuș greu, dar și cu caii încărcați cu saci cu merinde, tigăi, ceaune, castroane și câte și mai câte, apoi fascinanta aparatură a profesorului de română care ne urmărea fiecare pas cu imortalizări și filmări, făceau din expediție o ieșire cum nu mai făcusem până atunci.

                  Într-o zi, pe la prânz, – ne așezaserăm de vreo două zile tabăra în poiană -, după ce desenasem cu creta pe cortul profesorilor niște urși și scrisesem „Cei trei ursuleți”, ne desfășuram activitățile și ascultam povești cu râși și sălbăticiuni spuse de vânător. Deodată unul dintre profesori apare cu o pungă plină de cireșe mari, frumoase, din care ne îmbie să luăm. Cireșe la 1000 de m altitudine, în izolarea de acolo, nu prea aveai de unde să găsești și tare eram curioși unde le culesese profesorul.

                  – Le-am găsit într-o poiană, răspunse el la insistențele noastre. Uite, colo, cum mergi spre Fântâna lui Ferdinand, vreo trei sute de metri, faci la dreapta încă vreo trei și dai de o poiană. E un cireș mare, plin. N-a dat ursu-n el.

                  Atât le-a trebuit lui Ribana și altor doi colegi care, dotați cu saci de plastic și cuțitașe, o și tuliră în pădure după cireșe.

                  Profesorul Ionel (unul dintre ei, cel de matematică), mustăcise ștrengar la vederea elanului lor, dar nu zisese nimic.

                  După ce plecaseră, celălalt profesor, care îi era și șef la școală, îl ispiti nesigur:

– Unde-ai găsit tu cireșe aici, în vârful muntelui, măi Ionele?

Acesta zâmbi hoțește și răspunse distrându-se:

– Ha! Ha! Păi de unde cireșe aici? Doar conuri de brad și afine, dac-or fi pă v’o coastă. Cireșele mi le-a dat un buldozerist care lucra la drumul nemțesc. Sper să-l găsească în drum, că altfel nu dau ei de cireșe.

Și ziua trecu cât ai zice pește, dar grija celor rămași în tabără crescu tot mai mult. Se făcea seară, lanterne aveam vreo două, cele cu baterii de 9 volți, dar de venit cei plecați după cireșe nu mai veneau. Începurăm să ne grupăm pe la marginea popienii și să strigăm după ei, fără vreun rezultat. Profesorul glumeț începuse să se frământe tot mai tare iar cei doi colegi ai săi să-l muștruluiască șușotind, ca să nu auzim noi, copiii, cât de gravă era situația.
                  Pădurarul se oferi să meargă el cu noi vreo doi dintre noi, dar unde? Încotro?

Odată cu seara, răcoarea cuprindea locul ca un clește iar vuietul molcom al pădurii se presăra, când și când, cu țipete ascuțite de vietăți care comunicau între ele. Fiecare dintre noi își dădea cu părerea, fiecare era îngrijorat peste măsură și cu inima cât puricele pentru colegii trimiși inconștient după cireșe în vârful muntelui.

Aprinserăm focul cel mare, de tabără, în mijlocul poienii, pădurarul făcea semne cu lanterna de sus, de la cabană, spre locul unde pornea drumul nemțesc prin pădure… Nimic. Nimic și iar nimic.

Titi, profesorul fotograf și cu încă doi, făcură o echipă să plece după copii. Înarmați cu lanterne și cu mult curaj, dar mai ales cu teama de a nu trece mai mult timp și a nu-i găsi. Nu făcură mulți pași că deodată câteva voci se auziră în depărtare. O gălăgie voioasă, care crescu odată cu apropierea celor trei colegi ale căror siluete se deslușiră tot mai mult odată ajunși la focul din poiană. Chiote de bucurie umplură locul iar pădurea tăcu pentru o clipă.

– Bună seara, tovarășul profesor! spuse unul dintre ei deșertând de pe umeri un sac greu. Zilele astea vom mânca numai bureți. N-am mai avut saci, că am fi adus și mai mulți.

Nu găsiseră cireșele după care plecaseră, că nu ar fi avut cum. Dar trei saci cu pânișoare, ghebe, rișcovi, hribi fură răsturnați în poiană, spre bucuria tuturor căci eram din nou toți la număr și cu sufletele ușurate de spaima prin care trecusem.

Londra, 23 august 2025
fotografii realizate în timpul expediției din vara lui 1982 de prof. Constantin Macarie (Soveja)