În fiecare an, pe 9 Mai, mergeam la Mausoleul Eroilor din Soveja.

Mama ne tăia din grădină zambile, cercelușe, narcise, lalele… Lalele erau deja o treabă rafinată pentru că buchetul era mare, frumos, bogat… Sau așa credeam la vârsta aceea. Ceva, oricum, era, pentru că, odată ajuns în curtea școlii, colegii mai mari mă păcăleau să facem schimb de flori și, la mormântul soldatului necunoscut, ajungeam cu niște scurteici ofilite și pricăjite și cu un sentiment greu de mâhnire, neputință și rușine față de colegii mei de clasă, de învățătoarea ce mă citea și sfredelea cu privirea mai rău decât mama. O stare de ciudă pe slăbiciunea mea.

Adunați în careu de către director, ni se vorbea despre cum trebuie să ne comportăm în acea zi măreață. Apoi, frumos încolonați, urcam drumul spre mausoleu. Era Ziua Eroilor, ziua eliberării țării de sub jugul fascist și sărbătorirea Războiului de Independență de sub stăpânirea otomană, așa cum frumos învățasem pe de rost. Altceva nu se mai vorbea pentru că așa ni se spunea și-n manualele de istorie. Degeaba încerca bunicul, acasă, să-mi picure în urechi și ceva despre rege, despre 10 Mai… Acelea trebuiau să rămână acolo, pe târnațul din scânduri de brad lustruite de vremuri, unde tare-mi mai plăcea să ascult povești și unde-l auzeam pe tata replicându-i bunicului:

– Nu-i mia băga și asta-n cap că o să-l lase repetent înainte s-apuce să învețe ceva!

Câteva sute de elevi în costume de pionieri, veniți din cele două sate ale comunei, apoi părinți, oficialități, gură cască, turiști de prin stațiune și cine se mai nimerea umpleau scările monumentale, curtea mausoleului și dâmburile dimprejur. Era sărbătoare mare și ne intrase în suflet. Mai ales că nu mai făceam ore la clasă.

În cămășile albe de pionieri, cu cravatele roșii la gât, fetele cu fundițe care mai de care mai mari și mai lucioase, mai țepene de apă cu făină, mai cu pieptănături întinse pe cap și sarafane cu pătrățele, ne aliniam frumos și așteptam să se desfășoare ceremoniile. Bucuria mare pentru noi, cei cu flori în mâni, nu era pentru că mergeam la eroi, ci pentru că ziua aceea era în aer liber și nu în clasă. Câte unul dintre noi, cel mai isteț și apreciat de profesori, – de obicei comandantul de unitate sau vreunul de detașament (și aici existau micile invidii) – rostea cuvântarea, cu tot cu salut pionieresc și depuneri de coroane, cu imnul pe care mi-l amintesc ori de câte ori vine această zi:

„Presărați pe-a lor morminte

Ale laurilor foi,

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiților eroi.

Ridicați pe piramida

Nemuririi faima lor

Scriți în cărțile de aur

Cântecul nemuritor.”

Nu mai țin minte alte lucruri, dar îmi amintesc cu plăcere momentul când, în clasa a III-a fiind, tot de un 9 Mai, a trebuit să facem noi pionieri niște elevi din clasa a II-a, veniți din apropiatul Cîmpuri, de pe valea Șușiței. Apa Șușiței izvora la noi și primul sat prin care trecea curgând spre Panciu, în jos, era Câmpurii lui Moș Ion Roată. Noi eram orgolioși că ei nu aveau mausoleu și trebuia să vină la noi.

Am ales fiecare dintre noi pe câte un copil din satul vecin, fiecare cum a văzut și crezut mai bine, după cum arăta sau cum îi plăcea lui sau ei și gândea că ar fi mai bine să fie. Adică după simpatiile alea umane care, mai târziu, am descoperit că se cheamă chimie și crează legături nevăzute și neexplicate între oameni.

L-am ales pe Vasile Buruiană, – un nume pe care nu puteam să-l uit ușor – cel căruia trebuia să-i leg cravata la gât. Plin de mândrie patriotică și avânt pionieresc, plus ceva grandoare că eram mai mare decât el – na, un an la școală era mult- și, pe deasupra, și sovejan (tare ne mai împuiaseră capul că noi, sovejenii, suntem un fel de rasă aparte, ombelicul Pământului…) i-am pus cravata la gât. Am vorbit de unele, de altele… cine mai știe ce, dar nu prea multe că nici noi nu știam cine știe ce mare lucru…Și am decis să ne scriem scrisori….

Mi-a scris Vasile primul, pionierește, pentru gestul de a-i fi un fel de naș de cravată, să-mi mulțumească. Numai că nu mi-a plăcut scrisoarea lui, deși primirea plicului de la poștaș îmi crease o mare bucurie. Mă simțeam și eu ca oamenii mari, care primesc scrisori. Era prima pe care mi-o întindea poștașul Bobolan, cel cu degetul lui ciunt pe care, când eram mai mici, îl băga în nară să ne arate nouă că l-a băgat pe tot. Dar el nu-l avea tot, așa că, atunci când și-l scotea, ni-l arăta pe altul.. spre nedumerirea noastră care ne miram cum poate el să-și înfigă ditamai degetul în nară până la creier. Că el așa ne spunea, că simte moliciunea creierului la unghie.

Cum spuneam, nerăbdarea deschiderii scrisorii venită nu de departe ci din comuna vecină, de la vreo zece kilometri, se transformase în dezamăgire. Limbajul fusese cam „buruienos”, de nume și de fapt. Adică nu în sensul spurcat, ci pentru că scrisul lui era încurcat, neîngrijit și cu greșeli gramaticale… Ori, a fi pionier, ne spusese tovarășa noastră învățătoare, însemna și asta: să scrii frumos, ordonat și corect. Fapt pentru care eu, „mentorul” lui în pionierat, i-am răspuns dojenitor că “trebuie să învețe bine la școală și să scrie corect data viitoare”.

Așa că data viitoare n-am mai pupat scrisoare, cu toate insistențele mele la învățătoarea lui (învățătoarea lui era sovejancă la rându-i și și vecină cu mine).

Așteptatul poștașului s-a dovedit încet-încet zadarnic. Prietenia mea la distanță, cu care începusem să mă și laud la colegi- pentru că nu era un lucru comun să primești scrisori de la „prieteni de departe” (sic!) -, se năruise. Murise-n fașă.

Întreg avântul meu pionieresc se dusese pe apa Șușiței.