Pe Maria o adusese o verișoară la Roma. Adică singură venise din România, cu autocarul, dar avusese la cine. Și când ai pe cineva dincolo,  acolo, departe, unde nu ai mai fost niciodată, dar nici nu te-ai încumeta, însă viața te obligă, atunci acel cineva devine stâlpul tău. Călăuza. Speranța fără de care nu se poate face nimic.

La ea, la această verișoară, venise Maria. Numai că verișoara o așteptase în Gara Tiburtina, acolo unde trăgeau toate autocarele și microbuzele care veneau din țară cu cei în căutare de speranțe, stătuseră de vorbă la o cafea tot în gară (Ce cafea-i asta, fa? Numa’ atâta pun zgârciții ăștia în ceașcă? se nedumerise Maria de puțina licoare de pe fundul ceștii) stătuse de vorbă deci vreme doar de lungimea cafelei, pentru că verișoara, fata surorii mamei sale, mult mai tânără, trebuia să plece la muncă. Deja aceasta era nervoasă  că o așteptase prea mult, pentru că Maria îi comunica așa cum le spunea și lor șoferul: că ajunge într-o oră, o jumătate… Ba e aglomerat pe centură, ba e trafic în oraș… Orele deveniseră trei-patru… Timpul era foarte relativ și deja sosirea ei se anunța sub semnul incertitudinii și al fricii de a nu fi așteptată, de a nu mai găsi exact pe singura și cea mai importantă persoană în care se afla nădejde, speranță, bucurii.

Maria avea o dorință doar: să muncească. Să muncească, să facă bani ca să scape de necazurile de acasă cât mai repede, de sărăcia lucie din satul ei, de bărbatul bețiv, dar mai ales să-i știe pe cei doi copii aflați în clasele primare, la școală, că nu le lipsește nimic. Dorul de ei începuse să o macine de cum roțile autocarului începură să se învârtă spre patria făgăduinței. Cu greu și lacrimi amare se desprinseseră de ea copiii iar ei i se rupsese inima atunci, i se rupea și acum, când se gândea tocmai unde ajunsese, plecată de două zile de acasă, la capătul lumii. Neliniștea îi frângea sufletul și mintea tot mai mult stând pe scaunul autocarului ore și ore, cu gândul la ei, la incertitudinea zilei de mâine,  la frica de cum se va descurca în noua țară unde nu fusese niciodată. Toate astea și multe altele se învolburau în ea și nimic din ce nu reușise să o impresioneze pentru că mai nimic nu văzuse.  

         Nu de muncă îi era frică ei, căci de mică muncise cu părinții și bunicii la tot ce o puneau. Ea ținuse gospodăria și când rămăsese orfană, la 14 ani și cu doi frățiori mai mici după ea, la muncă ajunsese și după ce se măritase la un an după moartea părinților, mai mult de nevoie decât de voie și în casa căruia ea era definiția muncii: spală omul, pregătește mâncarea omului, deretică curtea, sapă grădina, prășește păpușoii, sfecla, cartofii, pune ceapa, usturoiul și ce legume mai avea nevoie, smulge buruiana, dă mâncare la lighioi, așteaptă omul de la crâșma satului unde merge să se întâlnească cu prietenii care s-ar putea să-l ia la muncă, adu lemne cu croșnia de pe lizieră cu burta la gură, crește mai apoi copiii, bate lutul și balega cu picioarele, lipește casa, zugrăvește-o, coase, fă mâncare apoi cu copiii atârnați de fusta ei… Copiii se făcuseră mari și aveau nevoie de multe, tot mai multe, iar ea, cu munca prin sat nu mai dovedea să le facă față. Așa că, zile și nopți nedormite se frământase înainte să ia această decizie. Și iat-o la Roma, în acest oraș care nu se mai termina de străbătut de la margine spre centru și în care se afundase ca-într-un labirint.

         Cum ies eu de aici? se gândise când autocarul făcea kilometri să ajungă spre centru, unde o aștepta verișoara venită cu mulți ani înainte în capitala Italiei. Blocurile mari, cartierele somptuoase, străzile largi, miile de mașini și de oameni (Doamne, ce de lume!) care i se derulaseră prin fața ochilor într-un așa scurt timp o derutaseră și-i crescuseră neliniștea-n suflet precum creștea aluatul în tavă când făcea cozonaci. Nu mai avea loc. Simțea că inima-i cedează și capu-i plesnește de gânduri care mai de care mai ciudate, de idei și neliniști care se amestecau și se înnegreau odată cu lăsatul serii.

         În fine, discuția cu verișoara fusese scurtă pentru că, după cafea, aceasta o duse două stații cu autobuzul la casa unde avea să lucreze. Și cam atât fu. Dezamăgirii revederii și luară locul  imediat alte sentimente.

         Zgomotul ușii care se închisese între ea și verișoară îi tăiase respirația și-i storsese toată vlaga pe loc. Căzuse  fără nici o putere în fața celor care o așteptaseră și căreia o prezentase verișoara. Se trezise după nu știe câte momente, udată pe față, cu palme peste obraz și cuvinte din cele mai multe și mai neînțelese, cu doi oameni străini care-i spuneau vrute și nevrute, multe și neînțeles  dar care o ajutau acum să se așeze pe un scaun.

         Familia unde trebuia să facă curat și să aibă grijă de doi copii, alții decât ai ei (și o podidise lacrimile la gândul că acum avea să îngrijească doi copii străini în timp ce pe ai ei îi lăsase de izbeliște, pentru că omul era ca și cum n-ar fi fost, iar soacra se oțărâse la ea să nu plece) nu știa ce să-i mai facă ca să înțeleagă cu ce o deranjaseră…

*

         Trecuseră șase-șapte zile de când intrase în noua ei casă. Mare, spațioasă cât școala generală din sat, cu mobilă veche, cu șemineu din marmură și dulapuri pline de cristale, cu vase de ceramică și porțelan înflorate pe jos și pe mobilă, cu pereți plini de cărți, tablouri, cu odăi în care abia învățase cum să umble prin ele, cu trei băi cu oglinzi enorme de care nu mai văzuse niciodată în viața ei, cu o bucătărie cu nici la cantina C.A.P.-ului sau la vreun restaurant de la oraș nu-și putea închipui că ar putea exista, casa aceasta era și casa ei acum.  Ce decurgea mai greu era înțelegerea cu membrii acestei familii: se făcea mai mult prin semne decât prin cuvintele lor ciudate.

         De la început „puliția” și „pulito” nu-i plăcuseră cum sună.  Îi înțepau creierul și-i aduceau aminte instantaneu de alte cuvinte românești care începeau tot la fel și pe care omul i le spunea des, de dimineață până seara, răstit, atunci când era treaz sau doar aghesmuit. Învățase butare, adică să arunce la coș ce nu trebuia, să spună straccio la cârpele frumoase și detersivo la detergenții pentru vase sau mobilă, Mister Muscolo, alt detergent cu acid care curăța tot (din ăsta ar fi vrut să ia unul și-n România că tare mai era bun) pe care signora i-l de dădea pentru șters chiuvetele, căzile și veceurile și care avea mută răbdare cu ea și-i zâmbea ori de câte ori o privea…

         Nu înțelegea cum de oamenii aceștia erau mereu fericiți, fără să se certe și fără să țipe sau să o certe ori de câte ori nu înțelegea ce-i spun. Atâta răbdare nimeni nu avusese vreodată cu ea, la fel cum și el, il signore, care-i vorbea calm, repeta, îi arăta practic tot ce trebuia să facă fără nici cea mai mică umbră de supărare. Copiii? Copiii erau tot doi, ca ai ei, aproape de aceleași vârste. Turuiau multe și mărunte, vrute și nevrute, amestecate cuvinte care-i sunau în urechi cristaline, ca cele ale copiilor ei, doar că neînțelese.

         Pe la prânz, il signore sosea acasă iar înainte de asta ea pregătea masa, alături de signora care o învăța cum să facă paste, canneloni, agnello al forno, patate al forno, dolci și multe alte feluri de mâncare ce nu aveau nimic a face nici cu borșurile ei, nici cu sarmalele și nici cu cartofii prăjiți și ouăle ochiuri de la gospodăria lor. Nu-i înțelegea cum pot mânca atâtea macaroane și de ce o îmbie mereu cu ele de parcă ar fi fost cine știe ce mâncare bună, dar de foame și rușine începuse să le guste și să le spună și lor că-s bune.

         Într-o zi, pe când deretica de zor prin casă, concentrată la ceea ce făcea, apăru și il signore, fără să audă cheia răsucindu-se în broasca ușii de la intrare cum se întâmpla de obicei.

         Acesta o privi puțin și-o întrebă:

– Buongiorno. Come va? Sei stanca?¹

Transpirată de concentrare și de zăpușeala zilei de vară care se simțea tot mai mult, nelăsând lucrul nici o secundă, femeia răspunse repede, fără ezitare.

– No, Maria.

Il signore zâmbi înțelegător, dar nu mai mult pentru a nu o deranja cu râsul care-i clocotea înăuntru.

– Si, lo so. Ma io dicevo se sei stanca, affaticata?² și-și șterse fruntea cu mâna luând o mină de om obosit, pentru a-i explica prin gesturi cuvântul neînțeles de ea.

-Si, caldo. Mult caldo, răspunse din nou femeia fără să se oprească din muncă.

Zilele treceau una după alta tot mai multe și mai multe iar Maria devenise femeia de încredere pe care o lăsau să pregătească prânzul cina, cafeaua dimineața, fără să-i mai explice multe, să îmbrace copiii de școală și să-i aștepte după amiază… Era ceea ce trebuia iar italienii vorbeau tot mai frumos de ea și de sufletul pe care-l punea în ceea ce făcea, de „cât e de pricepută românca”  și  „cât de atentă era cu tot pe ce punea mâinile”…. Dio buono c’e la portata al momento giusto,³ se fălea „la signora” prietenelor sale.  

         August este lună de vacanță pentru cei din Peninsulă iar familia unde Maria lucra de mai bine de două luni nu putea să facă altfel decât să plece în vacanță. O săptămână la Taormina, unde aveau o casă, apoi alta în Cortina d’Ampezzo, în nord… Îi explicaseră ei că nu vor sta cu ea, îi umpluseră frigiderul și magazia cu de-ale gurii, salarii plătite la timp și Maria deja se luminase pentru că începuse să le trimită copiilor acasă, să vorbească la telefon cu ei… Viața dacă nu i se înseninase, devenise oricum mai liniștită și doar gândul la cei de acasă o mai întrista.

– Mi raccomando, Maria, îi spuse signora înainte de plecare. Fai la brava, stai attenta co tutto cio che fai, non aprire mai agli estranei e non lasciare la porta aperta! A, per ultima cosa, abi cura dei vasi, specialmete di quello nero sul camino di quale ti ho gia parlato.  Ci tengo molto a quello che  sia aposto e pulito.⁴

         Maria spuse si cu toată convingere și pentru că si era cuvântul pe care-l spunea mereu, și când înțelegea, și când nu.

         Plecară cei din familie, trecură și vacanțele, se întoarseră gazdele acasă și viața își reluă cursul zilnic, normal.

         Într-o după amiază, în timp ce Maria făcea curat pe șemineu, luă vasul cel negru, și puse pe masă ca să șteargă sub el…

– Attenta con quello, Maria. Quello e l’ogetto più caro di tutta la casa.⁵

– Si, signora. Capisco, răspunse Maria. Io pulire bene, lavare bene, dentro e fuori. Vaso pulito.⁶

         – Come dentro? întrebă signora în timp ce o umbră de neliniște îi trecu peste față.

– Si. Dentro, con Mister Muscolo. Pieno polvere. Io butare polvere in cesso, pulire bene. Adesso pulito tutto. Vaso pulito.⁷

Umbra de pe fața femeii deveni o transfigurare cameleonică negru-vineție-maro, ochii i se bulbucară, mușchii feței i se contorsionară și, fără să mai aștepte alte explicații de la rumena, se ridică cu iuțeala unei pantere în prinderea prăzii spre masa unde se afla urna. Cu o mână ținea vasul și cu cealaltă, tremurând, ridică capacul uzitându-se înăuntru.

Ochii femeii se deschiseră largi, încercând să cuprindă și să înțeleagă n eînțeleasa situație care se ivise.

– Nooooo!!!! Se auzi deodată urletul de disperare ieșit din plămânii dilatați, zdruncinând aerul și zguduind geamurile casei.  Noooo!!! No! No! No! Dio mio, cosa hai fatto!? Qui c’era mia mamma, le ceneri di mia mamma, stronza! L’hai butata nel cesso!!!… Via! Via!!! Via da casa mia!!!⁸

Și începu să plângă spasmodic, cu sughițuri și gesturi disperate, contorsionându-se cu vasul cel negru strâns în brațe.

Maria nu mai înțelegea nimic. Rămăsese încremenită, cu ochii ațintiți pe spectacolul teatral oferit de signora care,  în loc să-i mulțumească pentru munca de calitate pe care o făcuse, se tăvălea pe jos cu oala ei de marmură plină de defecte: neagră, urâtă și plină de cenușă…

*

Abătută, cu geanta cu care venise în Italia burdușită de cele câteva lucruri aruncate la repezeală, Maria, la badante rumena, ieșise în stradă mai tristă și distrusă ca niciodată. Se așeză pe o bancă și începu să suspine încet, cu palmele-n mâini. Abia acum înțelesese că-i aruncase-n veceu cenușa mamei signorei dar nu putea pricepe de ce rămășițele unui om trebuie să zacă într-o oală de marmură și nu într-un cimitir, în pământ.

Îi veni imediat în minte imaginea cimitirului din sat, cu mormântul plin de flori al mamei sale. De mai bine de zece ani stătea acolo, în adânc.

– Dragă mamă, suspină Maria printre sughițuri și plâns încet. Dacă mă vezi de acolo, de sus, să știi că mi-e greu. Dar măcar știu că atunci când voi veni acasă, voi avea unde să-ți pun niște flori la căpătâi.   

1. Buongiorno. Come va? Sei stanca?¹  Bună ziua. Cum merge? Ești obisită?

2. Da, știu. Dar eu ziceam dacă ești obosită, extenuată

3. Dumnezeu cel bun ne-a adus-o la momentul potrivit

4. Ai grijă, Maria. Fii cuminte, fii atentă cu tot ce faci, nu deschide ușa străinilor și nu o lăsa deschisă! A, și ultimul lucru: ai grijă de vase, mai ales de cel negru de pe șemineu, de care ți-am vorbit deja. Țin mult la acela să fie la locul lui și curat.

5. Atentă cu ăla, Maria. Acela e obiectul cel mai de preț din toată casa.

6. Da, doamnă. Înțeleg. Eu curățare bine, spălare bine, înăuntru și afară. Vas curat.  

7. Da. Înăuntru cu „Mister Muscolo”. Plin praf. Eu aruncare praf în veceu, curățare bine. Acum curat tot. Vas curat.

8. Nuu!!! Nu! NU! Nu!  Dumnezeul meu, ce ai făcut?! Aici era mama mea, cenușa mamei mele, tâmpito! Pleacă! Pleacă! Cară-te din casa mea!!!

Londra, 1 iunie 2025