Acum vreo 11 ani, prin 2014, fuseserăm invitați de Duminica Rusaliilor la biserica românească din Terni, o localitate din centrul Italiei.  O bisericuță mică, cochetă, ca-n povești, veche de când credința, unde comunitatea românească din localitate și împrejurimi mergea duminică de duminică să-și urmeze cele învățate acasă, să asculte slujbele unui preot dedicat oamenilor, să se regăsească cu cei dragi…

         Când am ajuns acolo, fierbere mare pentru că oamenii încă se pregăteau, lumea forfotind cu treabă, cu lucruri de pus la punct.

         Prilejul drumului de la Roma până în localitatea Terni, unde se aflau nu atât de mulți români ca în capitala italiană, fusese și unul intelectual: prezentarea cărții „Cireșe amare” a vrâncencei Liliana Nechita, o carte document tocmai despre noua viață a unei românce emigrate departe de patria mamă.

         Ajunși acolo, am descoperit o altă lume față de cea de la Roma: o comunitate ca o familie, mulți maramureșeni în straie de sărbătoare adevărate (nu cele pe care le vedeam deseori la Roma, făcute în India și China), pe care copii, femei și bărbați le purtau cu multă mândrie și care coloraseră pitoresc atmosfera zidurilor îmbătrânite, șterse de vremuri, fără pictură murală, ale bisericii  

         Urmează slujba, apoi un program artistic al unui cor mai pestriț, în care cântau nu doar moroșeni, ci și vreo doi arabi musulmani, catolici și alți oameni diferiți ca naționalitate.

         O voce însă se desprindea în mod aparte iar preotul, cel care avusese inițiativa acestui cor, o lăsa să cânte separat anumite versuri, conștient de talentul acesteia.

         Acesteia pentru că vocea era a unei tinere blonde, cu ochi albaștri, slavă după trăsături, purtând în brațe o fetiță leită chipului și asemănării mamei.

Am vrut s-o cunoaștem așa că preotul Vasile Andreica a chemat-o lângă noi, la masa care fusese întinsă și îmbelșugată pentru toți cei care veniseră la sărbătoare.  

– E din Ucraina, ne spune preotul. S-a alăturat singură nouă, românilor. La fel cum și arabii, câțiva catolici… Aici e toată lumea bine-venită. Am auzit-o cântând și mi-am dat seama că vocea ei e departe diferită de a tuturor celorlalți.

Și am continuat să vorbim și să ne destăinuim cu simplitatea celor care parcă se cunosc nu de ieri de azi, ci din vremuri apuse.

– Eu vin cu drag aici, ne spune tânăra mamă. Mă simt bine. Și-apoi, am din copilărie românii în suflet. Românii sunt oameni buni, vorbește ea într-o românească dulce, bucovineană, cum nu deseori ne e dat să auzim la Roma.

         – Cum așa?

         -Când eram mică îmi plăcea să ascult povești. Noi am locuit într-un sat mare, de pe malul Nistrului. Știți Nistrul… Și, într-o zi, pe când bunicii mei erau la munca câmpului, ai mei, adică tatăl meu și cu frații lui, să fi avut șase, șapte ani, nu mai mult, se urcaseră pe o claie de fân și se jucau. Ce-au făcut, ce n-au făcut, tata și cu frații lui erau sus, pe claie, iar alți copii, jucându-se cu un amnar, au aprins paiele. Asta era prin anii ‘4o, înainte de luarea Basarabiei de către ruși.

         Flăcările au început să cuprindă cu iuțeală claia, iar tata și cu frații lui, de frică, nu știau cum să se coboare. Atunci, de pe malul celălalt, i-au văzut niște români care lucrau la niște bărci. Și-au trecut repede cu barca și i-au salvat pe ai mei.

         Între timp, bunicii au ajuns și ei acasă, alarmați de cei din sat și le-au mulțumit românilor, care atunci erau români. Acum sunt moldoveni. Și ne spuneau mereu: românii sunt oameni buni.

         Iar noi, de mici am crescut cu asta în ureche: românii sunt oameni buni. De asta am și venit aici.

        

Londra, 29 aprilie 2025