Nu știu cum și cu ce să încep mai întâi, abia terminată lectura acestei cărți, „Rămășițe din bezna iubirii”.

Dar un lucru e clar: adjective, adjective și iar adjective apreciative. De la limbaj, la stil, la compoziție, la mesajul cărții, la portretele croșetate cu măiestrie artistică așa cum doar la un scriitor consacrat și recunosctut găsești, cartea scrisă de Eugenia Crainic e cuceritoare. Am devorat-o și-am avut-n cap în clipele în care nu am putut-o citi, așteptând cu nerăbdare să continui.

De la Rodica Ojog-Brașoveanu și Agatha Christie încoace nu am mai citit așa ceva! Aici vorbind doar despre suspans și intrigă. Dar, spre deosebire de cele două autoare, cartea Eugeniei Crainic e mult mai profundă, iar mesajul ei te pune pe gânduri.

Într-o lume dinamică, frenetică, cel de lângă noi sau trecătorul oarecare, colegul de muncă sau cel de școală, șeful de la muncă sau părintele spiritual, bărbat sau femeie, tânăr sau tânără, aparent cuminte, liniștit, angelic poartă în sine mereu și mereu amprenta copilăriei. Iar copilăria nu este niciodată cea din cărțile cu povești. Ea determină, de cele mai multe ori, întreaga existență a omului.

Dincolo de tema literară probabil ușor catalogabilă, cea a romanului polițist, (plecată de la faptul real al unei crime care a făcut știre acum câțiva ani în România), acțiunea, dar mai ales personajele și împrejurările, cercetarea și cunoașterea psihologică profundă a unuia dintre anchetatori, scot la iveală inerția unui „început de viață bolnav” care va devia existența unor tineri deveniți „depravați emoționali”, incapabili să înțeleagă valorile morale și împingând totul spre tragedie.

E o carte a zilelor noastre cum, la fel de bine, poate fi a tuturor timpurilor.

E o carte ca viața, scrisă magistral, pentru că Eugenia are toate cuvintele la ea. De la început la sfârșit.