Pădurea din spatele casei parcă s-a micșorat odată ce în față, din groapa imensă în care se ascundea, mi-a ieșit dihania fioroasă. Nici n-am plecat bine să-l caut ca să eliberez soarele și luna pe care le-a furat, că am și dat de el. E balaurul cu șapte capete, și e adevărat! O reptilă diformă, o creatura hidoasă ce-și agită sinuos corpul plin de solzi verzi-oțel, șerpuind gâturile lungi care, cum mă văd, trag să se smulgă din trupul nervos. Capete înfricoșătoare, nemaivăzute, dar pe care mi le descrisese mama citindu-mi seara povești, aruncă acum limbi de foc așa cum văzusem la cuptorul bunicii când făcea cozonaci. O putoare grețoasă cuprinde aerul odată ce matahala se apropie, cutremurând pământul sub greutatea pașilor sacadați. Nu știu la care cap să mă uit mai iute pentru că, fără o ordine precisă, șapte căpățâni învelite în solzi, cu ochi bulbucați roș-vineții, cu guri ca niște peșteri, se agită malefic, aruncând spume și flăcări, groază și teroare. Flăcări amenințătoare, care se ițesc furioase spre mine printre dinții ascuțiți cu pila, dogorindu-mă în valuri-valuri. Sunt atât de mari dinții de se văd urmele de pilă pe ei de parcă i-ar fi ascuțiți la fierăria lui mos Cărăgăcea, fierarul din capul satului, acolo unde după-amiaza, când termin școala, merg să mă uit fascinat la cum îndoaie el cu foc uneltele mușteriilor lui. Armura de pe mine e grea, enervantă, și-mi încurcă mișcările paloșului și ale buzduganului. Dar misiunea mea e asta, să înfrunt și să dobor hidoșenia spurcată. Deși enorm, balaurul e agil, iute. Se aruncă asupră-mi cu sălbăticie și fără, aparent, să fie conștient de ascuțimea tăișului sabiei mele sau de tăria fierului buzduganului… Îi anticipez mișcările sinuoase ale gâturilor lui lungi pentru a mă arunca sub ele și nu în calea flăcărilor zvârlite înainte, care au pârjolit iarba în jur. De mai bine de un ceas lupta se dă fără tăgadă. El vrea să mă mistuie în flăcări sau să mă sfâșie cu dinții, eu vreau să-l dobor cu paloșul sau cu buzduganul. De înfipt paloșul în inimă sau în ochi, nici vorbă. Nu e greu, e imposibil. Sudoarea îmi curge pe tunica de sub armură, mâinile transpiră și ele pe mânerul spadei care se face tot mai de plumb, dar, odată prins momentul bun, mă arunc cu furie sub jeturile limbilor de foc și, cu o lovitură, retez gâtul cel mai mare. Sabia scârțâie înfiorător prin solzii balaurului tari ca fierul în timp ce mugetul lui de durere spintecă aerul până departe, peste pădurea din spatele casei care freamătă din toate frunzele și crengile.

Descumpănit, pierdut pentru o clipă după pierderea unui cap, se dă un pas înapoi. Unul dintre capete își înfige colții în cel retezat de sabie, trăgându-l în spate… Sânge negru lasă din ea fiara spurcată şi curge, şi curge, până ce stinge şi foc, și iarba care fumegă pârjolită. Nimic de făcut. E pierdut. Acum celelalte capete varsă fulgere și mai fioroase spre mine, gurile aruncând și mai abitir foc și venin. Pute a pucioasă și a sânge crud. Mă arunc încă odată spre el și, harș, primul gât pe care-l întinde spre mine îl retez cu sete. Gâtlejul secționat deschide o gaură neagră, profundă ca o peșteră… Rămân doar o clipă cu ochii în abisul acela cleios, de nepătruns, care se luminează deodată limpede, clar…

– Bună dimineața, dragul mamei. Hai, mergem la școală? E 7. Azi ai concursul de basme. Ești pregătit?

Dimineața mama mă trezește mereu cu aceleași cuvinte spuse nu cu tărie, ci cu liniștea care să-mi țină sufletul toată ziua. E tristă, mama, dar nu vrea să-mi arate. Dar eu știu asta. O simt. Și mai am un gust amar, nu din pricina balaurului pe care l-am lăsat într-o baltă neagră, cu solzii risipiți pe jos, înnăclăiați în sângele negru, vâscos și cu capetele răsfirate pe câmpul ars de focul său. Nuu. Supărarea mea vine de la faptul că toate acele imagini pe care le am în cap și-mi stârnesc imaginația, înflăcărându-mi visuri agitate, se află într-o carte pe care eu nu o am.

O are însă vecina noastră, cea de pe vale – pentru că în satul meu vecin poate fi și cel de la două case, și cel de peste un deal – , prietena de copilărie a mamei mele care are, la rându-i, doi copii de seama noastră. Deși lor nu le plac poveștile, aceștia sunt norocoșii proprietari ai volumului gros, plin de povestiri frumoase, cu desene colorate, mari… Acolo, pe una din pagini, trupul mătăhălos al unui balaur zace tăiat, cu despicătura ca o peșteră din care curge sânge mult.

Sunt și nu prea sunt proprietari, că nu-i interesează. Nu le plac poveștile, dar vecina, mama lor, tare mai e mândră de carte. Nici ea nu a citit-o, însă o are. Și ține cu dinții de această carte pe care o prețuiește nu pentru ce este, ci pentru că doar ea o are și alții vin să i-o ceară ca pe un bun de valoare unic

O ține în Casa Mare, într-o cameră largă, răcoroasă, cu pereții umbriți de păritare și zăvezi colorate. O odaie plină de miresme pentru că pe jos, pe ziarele întinse pe podele, stau îngrămădite multe mere, pere, gutui și struguri. Am văzut eu. Pe un dulap verde, (singurul de altfel din cameră) plin cu farfurii, linguri, furculițe și căni pentru pomeni sau nunți, lângă un blid cu o lumânarea scofâlcită pe care vecina pune mălaiul pentru primit popa la Bobotează, stă cuminte această. Un volum gros, cartonat, cu marginile albastre și cu un Făt-Frumos călare pe un cal care zboară peste nori… Ba nu, nu de povești e cartea, ci de basme: Basmele românilor de Petre Ispirescu.

Doamne, cât îmi doresc această carte!

Acum două zile am fost să o cer pentru că la școală avem concurs de povestit basme. Eu nu citesc încă dar mama ne citește în fiecare seară. Iar eu abia aștept să vină seara.

Mă duc cu inima strânsă la ea. Iese pe prispă și-mi răspunde de sus, conștientă că pentru carte m-a trimis mama.

– Tanti Lenuță, am venit la matale să-mi dai și mie cartea Basme de Petre Ispirescu.

Se uită la mine ca și cum mi-ar spune ha, nu o ai, așa-i?, apoi își țuguie buzele, umflându-și plămânii și dregându-și vocea:

– Ți-o dau, măi Ionele, da ai grijă dă ea, mamă. Sâ n-o pui pă oala cu borș.

– Cum s-o pun pe oală, bre tanti?

– Ei, io-te-așa. Câ i-am dat-o șî lu Mugurel ș-a vinit cu ea plinî dă grăsime.

– Io nu-s Mugurel. Mai am cărți acasă și am grijă de ele.

– Ei, da, da p-asta n-o ai….

Cred că abia aștepta să-mi spună asta. Înghit în sec, iau cartea cu grijă mărită, pentru a-i arăta cum țin eu la cărți, și închid poarta în urma mea cu de trei ori mulțumesc dintre cele mai spăsite și mai închinate. Dar drumul meu până acasă, urcușul priporului pe lângă dealul Stanciului e plin de gânduri din cele mai otrăvite, mai acre.

Mai este una la biblioteca școlii, dar n-am reușit să o iau pentru că alți colegi, care locuiesc aproape de școală, au ajuns mai repede. Așa că de asta a trebuit să merg iar la tanti Lenuța.

Îmi vine să nu i-o mai aduc însă mama ar avea multă ceartă cu ea din cauza asta. Iar eu am ales basmul „Balaurul cu șapte capete” să povestesc la concurs. Doar în această carte se află povestea iar tovarășa învățătoare ne-a recomandat-o cu multă căldură. Petre Ispirescu este cel mai mare povestitor al nostru, al românilor, ne-a spus cu mare entuziasm. Și așa am luat lucrurile ca atare și de atunci nu mai ies din lumea poveștilor lui. A basmelor. Odată deschisă cartea, lumea magică a poveștilor mă cuprinde, mă cucerește și mă face să visez la tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, la puterile extraordinare pe care le voi avea dacă voi deveni prinț sau la prințesele pe care le voi peți mai târziu…

*

E noapte, să fie spre dimineață de-acum, trecut de douăsprezece. Părinții sunt la o nuntă și abia așteptăm să ne aducă prăjituri. De fiecare dată când merg, se întorc cu bunătăți: nuci umplute, prăjitură televizor, Alba-ca-Zăpada, cozonac… Eu cu fratele meu mai mic dormim în camera care dă spre drum. Sunetul porții de fier care se trântește mă trezește din somnul iepuresc.

– Grijania mă-tii! Mai încet că trezești copchiii.

Un fior rece mă trece prin corp și mă trezește de-a binelea. M-am furișat din pat încet ,tiptil, să nu mă simtă frățiorul meu mai mic. Nici nu m-am încălțat să nu fac niciun zgomot. Deschid și ușa cu mare grijă și mă strecor prin cealaltă cameră, apoi prin bucătărie și prin verandă și ajung afară. În casa mare, casa de bună, unde nu intrăm aproape niciodată, e lumină. O lumină galbenă care iese prin fereastra cu perdea cusută de mama mea cu flori și se proiectează ca o lance pe aleea din curte. Dar nu mă uit la ea mult. Mă așez în genunchi încet, în fața ușii de la casa mare care e acoperită de o magazie de lemne prin care se intră mai întâi. Aici e întuneric și nu mă vede nimeni, dar șușotelile apăsate, spuse printre dinți aprig, m-au trezit. Știu ce o să se întâmple și inima-mi e ca un purice care nu-și mai găsește locul în piept. Prin geamul ușii, păzit de perdeaua ei dar mai mult de întunericul magaziei, mă uit la balaur. De data asta vorbește ceva ce nu înțeleg pentru că urechile-mi țiuie de spaimă. Aruncă vorbe grele mamei care-i întinsă pe o parte pe pat și-l privește cu spaimă, rugându-l s-o lase în pace. Nu înțelege de ce-o înțeapă cu un cuțit mare, cuțitul din bucătăria noastră cu care de Crăciun a tăiat porcul. Lasă-mă, te rog, suspină înfricoșată mama. Nu spaimă, ci teroare e pe chipul ei iar eu nu mai sunt Greuceanu. Aș fi vrut să am spada acum, să intru să o salvez, dar inima mea de viteaz a înțepenit. E mică, infimă… nici nu mai bate. Balaurul care aruncă flăcări și danf de beție e prea puternic. Nu am vlagă deloc… Tremur. Nu de frig, de frică. Aș vrea să intru, să țip la el, dar dacă o omoară pe mami? Dacă atunci, de furie… Și dacă intru, dacă mă taie și pe mine? Și pe frățiorul meu? Gândul îmi fuge la el așa cum l-am lăsat, dormind. Fug tiptil în casă și mă strecor în pat. E cald și e bine, trupul fratelui meu se încolăcește de al meu. Îl strâng cu grijă și mă bucur că nu știe, însă mintea mea clocotește de furie, de neputință. Îmi arde și nu pot să adorm. Mintea nu mai e în capul meu ci acolo, în casa mare, pe patul unde mama îl imploră să o lase în pace, să n-o chinuie, cu voce stinsă, pentru că nu are voie să țipe, să nu-i audă copiii…

Grijania mă-tii!!! Grijania mă-tii!!! Șiraguri de gânduri se rostogolesc anapoda, amestecându-se și învolburându-se ca apele pârâului din fața casei ce se umflă de ploi toamna. Știu cuvintele astea. Grijania mă-tii îi iese printre dinții înnegriți de tutun cu năduf, cu ură și puterea celui care ar vrea să facă mai mult dar nu poate de noi, de copii. O știu și pe mama care nu răspunde și nu vrea să provoace nici cu privirea. Dar asta nu contează.

Mi-e capul gol. Îl iau în brațe pe frățiorul meu care visează liniștit. Urechea este deschisă cât casa. Parcă tot capul îmi e doar o pâlnie mare care caută cu disperare să ajungă dincolo. Nu aude nimic lângă mine, nu aude nimic dimprejur, ci e acolo, dincolo de fereastra camerei noastre, dincolo de curte, peste alee, oprindu-se la peretele casei mari, pe peretele camerei luminate galben bolnav. Ce-o fi făcând mami? Imaginea ei disperată sub pumnul cu cuțit al balaurului și privirea-i fioroasă îmi stoarce sufletul de putere, mă chinuie ca un foc. Nu sunt zgomote deși știu bine că acolo e durere și frică. O cameră cu frică.

Aș vrea să fiu o muscă sau un licurici mic, să zbor până la fereastră să văd înăuntru.

Nu, nu am curaj. Azi dimineață eram Făt-Frumos, Greuceanu, cu paloș și platoșă, iar acum vreau să fi u o muscă. Tot curajul meu s-a topit la vederea balaurului. Nici spadă, nici armură… doar o pijama în care tremur de frică, nu de frig, cu teamă să nu-mi trezesc frățiorul și să nu pățească mami ceva.

S-a stins lumina la casa mare. Lumina galben-bolnavă a aprins întunericul. E beznă. Îl strâng și mai tare pe frățior în brațe, dar nu să-l trezesc. Capul îl țin sus, pe pernă, să aud tot. O ușurare parcă a început să-și facă loc în inimă dar spaima nu a trecut. Așteptarea a ce se va întâmpla nu se scurge deloc repede. Fiecare zgomot înfundat care vinde de afară înseamnă ceva. Ceva rău.

Într-un târziu se aude trântindu-se ușa la casa mare, pași bălăngăniți prin curte, șușoteli apăsate printre dinți… ușa deschizându-se, cea de lângă camera noastră. Iar șușoteli scurte, sacadate, ordine date din vârful limbii, apoi scârțâitul patului în care balaurul s-a trântit cu tot cu zale… foșnet de haine, apoi un sforăit care treptat-treptat taie aerul ca o drujbă, zdrăngănind geamul dintre camere.

*

– Haideți, mami, s-a făcut ora de mers la școală, și tu la grădiniță, pui, și ne mângâie pe capete.

– Ne-ai adus plăjituli de la nuntă? întreabă fratele meu cu ochii cârpiți de somn.

– V-a adus mama. O să mâncați acum.

Trecem prin camera din mijloc privind cu coada ochiului, cu teamă, balaurul care încă doarme. În bucătărie, pe masă, ceaiul scoate aburii sunătorii parfumate. Pâine prăjită și dulceață de zmeură ne așteaptă cuminți pe masă. A, și prăjiturile de la nuntă. Pachețelele pentru școală ni le pune mami în ghiozdan și-n gentuța pentru grădiniță: eugenii, biscuiți, mere și pâine cu unt și zahăr. Plecăm amândoi de mână spre școală și grădiniță mergând atent pe marginea șoselei. E răcoare și bine, fratele meu e fericit că e cu mine pentru că știe că are cine să-l apere. Mama a rămas în poartă și ne urmărește cu privirea pân’ ce dispărem în curbă. Așa face în fiecare dimineață.

– Ce vrei să te faci când o să fii mare? îl întreb.

– Muncitol la fablica de conselve, îmi spune el cu cel mai firesc glas din lume.

– Unde ai auzit asta?

– Așa vleau eu. Da’ tu?

– Eu vreau să mă fac Greuceanu.

– Gleuceanu? Gleuceanu din poveste? De ce?

– Ca să omor balaurul.