„Aceeași  piele avem toți muritorii când ne naștem și totuși pe măsură ce creștem, destinul se complace în a ne diversifica de parcă am fi din ceară și a ne sorti pe căi diferite, aceluiași sfârșit: moartea. Există oameni cărora li se poruncește să meargă pe drumul florilor și oameni cărora li se comandă să tragă pe drumul mărăcinilor și al cactușilor.”

Aceasta este esența poveștii din  „Familia lui Pascual Duarte” a lui  de Camilo Jose Cela apărută în 1942. Povestea unui destin, sau a mai multora (corelate de cea a eroului principal). O poveste fascinantă, nu foarte lungă, pe mai puțin de două sute de pagini, dar intensă, intrigantă, originală, dintr-un unghi pe care puțini scriitori și-au permis să-l abordeze. 

Roman de debut, cartea a avut un succes imediat. Atât de mare încât cea de a doua ediție este interzisă de Biserica Catolică spaniolă, cea de a treia ediție fiind publicată trei ani mai târziu, în Argentina. Camilo Jose Cela a scris poezie, romane, nuvele, cărți de călătorie, povestiri, memorii și teatru obținând diferite premii prestigioase, culminate cu Premiul Nobel în 1989.  „Cel mai mare premiu care se poate primi, scrie Jose Cela, este acela de a ști că se poate vorbi, …” iar cartea sa de debut este încununarea acestei libertăți.

            Iar libertatea acestei povestiri este o frescă „tremendă” (s-a vorbit chiar despre tremendismul lui pentru limbajul crud, brut, natural folosit)  a sentimentelor umane în cele mai normale, cotidiene, familiale dar ciudate momente. Libertatea ta sfârșește atunci când se termină a mea, spune un dicton de-acum acceptat de multă vreme de toți. Iar în familia lui Pascual se întâmplă că această libertate să fie violată deseori pentru ca această cauză să ducă la efecte tragice. „E dureros să te gândești că pentru a trăi în pace trebuie să te folosești de frică” gândește Pascal. Iar povestea destinului acestei familii, în bucuriile și tragedia ei, este o metaforă plină de mici metafore.  Este o trăire vie sub „steaua rea” care i-a călăuzit viața acestui personaj apropiat de Raskolnikov lui Dostoievski din Crimă și Pedeapsă  într-un limbaj pe care doar în viața de zi cu zi îl mai găsim.
            Mi-am notat cel puțin douăzeci de metafore extraordinare întâlnite în timpul lecturii. Nu vi le dezvălui ci vă las să le găsiți singuri. Este o carte care merită și trebuie citită măcar o dată în viață.

Londra, 16 februarie 2025