Slab-ogârjit, fără dinți și cu un ochi lipsă, închis de-o pleoapă înnegrită de inactivitate, nea Florică e omul de curte și de bază al tuturor. Unde e nevoie, el e gata să ajute: la arat, la semănat, la măturat ograda, la tăiat lemne sau săpat grădina, la adus fânul și urcat în pod… toate pe puțină hrană și mai multă udeală. Oamenii îl iau cât pentru că e harnic, dar și pentru că din gura lui ies câte și mai câte, hâtru și șăgalnic știindu-se de mic, pus pe șotii și prostii care înveselesc pururea oamenii locului.

            N-a avut noroc în dragoste și nici în altele. Dar are o casă moștenită și un cal chior la o căruță dehăinată cu care-și face treburile și se duce unde i se cere.

            Aseară, la crâșmă, stând la un pahar de vorbe cu vreo doi vecini,  telefonu-i zbârnâia frenetic în buzunar. Bagă mâna după el, se uită chiorâș aplecând vârful capului cu ochiul cel bun să vadă cine e și, citind rar, cu voce tare,  numele apelantului, le face semn megieșilor:

– Ia, că mă caută lumea bună.  

Apasă butonul de pornire, ridică mâna tacticos, cu cotul depărtat de corp, în aer, și degetele cioturoase ținând la ureche telefonul destul de vechi de-acum,  cu taste de cauciuc:

            – Domnu’ Florea la telefon. Cine-l deranjează?

            – Sara bună, nea Florică. Hai că doar știi cine sunt, nu? Mâine te aștept pe la mine. Vreau să vorbim ceva între patru ochi.

            – Între patru, spuseși. Să iau și calul atunci?

Londra, 13 februarie 2025