O spune Berbard Mandeville, acum mai bine de 300 de ani, în memorabila sa carte „Fabula albinelor” (The Grumbling Hive, or Knaves turned Honest)

Totul a început în 1705, când, pe străzile Londrei, pentru jumătate de penny, trecătorilor le era oferit un opuscul în versuri, intitulat The Grumbling Hive, sau Knaves Turned Honest.
Cărtica, o poezie de mai puțin de 500 de versuri, nici măcar memorabile, nesemnată, cu autor anonim deci, a stârnit un adevărat viespar, deși era vorba de albine.

În Stupul care zumzăie (The Grumbling Hive – traducerea liberă ar fi stupul nemulțumit), medicul și filosoful veniti din Olanda dar de origini franceze, Bernard de Mandeville vorbește despre o comunitate de albine care prosperă până când albinele decid să trăiască prin onestitate și virtute, eliminând viciile. Cu toate acestea, abandonând dorința de înavuțire personală, de câștig, economia stupului se prăbușește, comunitatea de albine continuând să trăiască o viață simplă, plină de virtute, într-o scorbură.
Morala fabulei însă, a acestui poem satiric, este cea care a suscitat scandalul, în special după 1714 și 1723 când poezia apare explicată în proză, printr-un eseu: „ cele mai bune virtuți au nevoie de ajutorul celor mai rele vicii.”
„… ar fi o fericire nespusă pentru stat dacă păcatul poftei ar putea fi alungat în întregime, dar mă tem că acest lucru este imposibil. Patimile multor oameni sunt prea violente pentru a fi înfrânate de legi sau precepte, iar în toate guvernele este o manifestare a înțelepciunii să tolereze rele mai mici pentru a le preveni pe cele mai mari„, scria Bernard de Mandeville.

„iar virtutea, care din politică
ținea o mie de trucuri în buzunar,
pentru această influență fericită
se împrietenise cu viciul.„

Practic, o națiune bogată, o societate ca cea a stupului, (dar care de fapt privește societatea englezească a vremurilor), o comunitate mare nu poate evolua fără aportul viciilor, generatoare de lux, putere, bani și încrengături sociale. Da, ultimile, încrengăturile sociale, sunt cele care duc la prosperitate pentru că ele se bazează pe viciile oamenilor, cele care îi apropie cel mai mult între ei.

Unul dintre cele mai importante motive pentru care foarte puțini oameni se înțeleg pe ei înșiși este că majoritatea scriitorilor îi învață întotdeauna pe oameni ce ar trebui să fie și cu greu le tulbură mintea spunându-le ce sunt cu adevărat. De ce? Pentru simplul motiv că „Toate animalele sunt preocupate doar de a se satisface și de a-și urma tendințele naturale, fără a lua în considerare binele sau răul pe care propria satisfacție le poate aduce altora. Din acest motiv, în starea sălbatică a naturii, creaturile cele mai potrivite pentru a trăi liniștit împreună, în grupuri mari, sunt cele care dezvăluie foarte puțină inteligență și au foarte puține pofte de satisfăcut; în consecință, fără constrângerile unei guvernăroi, nicio specie animală nu este mai puțin potrivită decât omul pentru a trăi în pace împreună mult timp.” Și cum oamenii sunt plini de vicii, statul, guvernul a înțeles că un control eficient și capilar al viciilor oamenilor poate aduce prosperitate și beneficii întregului popor, întregului stup în acest caz, aflat sub control său.

„Se poate spune că virtutea devine prietenă cu viciul atunci când oamenii buni și harnici, care își întrețin familiile, își cresc bine copiii, plătesc impozite și sunt în diverse feluri utile societății, își câștigă existența printr-o activitate care depinde de viciile altora sau este strâns legată de acestea, fără ca ei înșiși să aibă aceste vicii sau să contribuie la ele decât din motive de comerț; în această relație este, de exemplu, un băcan în comparație cu un otrăvitor sau un tăietor în comparație cu un criminal.”

Poveștile au o viață lungă iar viciile și cusururile noastre și mai lungă pentru că sunt imutabile, sunt parte a naturii noastre umane. Motiv care explică succesul extraordinar al capodoperei lui Bernard de Mandeville (netradusă încă în limba romănă), carte care după mai bine de trei sute de ani încă ne încântă și ne intrigă.

Londra, 6 februarie 2025