– Îl știi pe Vătămanu, ala cu pământurile, cu pădurile, cu casele… Chiabur omu’. Cel mai chiabur de la noi, de pe valea Șușiței.

         Stăteam zilele trecute de vorbă cu el. Nu mai e cum îl știai tu când veneai pe aici. A îmbătrânit, nu-l mai duce carcasa, s-a ramolit. Da’ tot avar. Nu bea, nu fumează, nu mănâncă mult, copchii n-are, știi doar… strânge averi însă. Toată viața lui doar asta a făcut. Și umblă-n aceeași pereche de pantaloni și aceeași pantohi scofâlciți până se rup de tot, apăi îi petecește și pe ăia, le pune pingele pantohilor, da nu cumpără noi.

Într-o zi a venit la noi, la depozit, să ia materiale, că i s-a stricat un acoperiș la casă. Nu l-ar fi făcut, da-i plouă unde doarme și n-are încotro.

         A intrat în depozit ca bou-n grajd. Și ăla mai mugește-oleacă. Da ăsta nica.

         Și-i zice șefu’:

         – Să trăiești, nea Vătămanu. Da nu dai ziua bună?

         – Io nu dau nica la nimeni, s-a răstit ăsta ciufut. Am venit să iau, nu să dau.

         – Să iei, da’ nu gratis, ia-ntors-o șefu’.

         Din una-n alta, au ajuns și la ce mai face, cum o duce…

         – Eheee, gata tinerețea mea. Îs cam gubav. Ieri am fost la un alt control. Mi-a zis doctorul că am cancer și mai mult de 4-5 luni nu-mi mai dă să trăiesc.

         – Aoleu! s-a mirat șefu’ vădit afectat. Cum, așa grav?

         – Asta e, zice Vătămanu care-și număra leii pe tejghea unul câte unul, atent să nu scape mai mulți. Aș da jumătate de avere să mai trăiesc încă oleacă, spuse el cu privirea pierdută în numărătoarea hârtiilor.

         – Păi, și cealaltă jumătate? răspunse șeful mirat. Ce mai faci cu ea?

         – Ailaltă nu. Nu. Aia nu…. și începu să tremure aiurit, cu gândul probabil la avere. Nu, nu, …. Aia nu.

foto copertă: pixabay.com/

Londra, 4 februarie 2025