Turritopsis dohrnii.

Vă spune ceva acest nume? Ați auzit vreodată de el? Nu. Majoritatea dintre noi nu știe nimic. Nu numai, dar oamenii de pe întreaga planetă, cele opt miliarde, cu excepția câtorva nemți, italieni și japonezi, nici n-au văzut, nici n-au auzit. Dar dacă ar ști ce este, însă, poate multora le-ar veni ideea că ar vrea să fie și ei. Măcar în anumite momente în viață, sau spre sfârșitul ei…

Ei bine, Turritopsis dohrnii e o meduză. O meduză de dimensiuni mici, de un centimetru, doi, maxim trei, frumoasă, grațioasă, pe care o studiază acei puțini oameni de care vă vorbeam și o ignoră celelalte miliarde. E foarte specială însă. E extraordinară. E unică. De ce?

Pentru că este singura viețuitoare nemuritoare de pe Pământ.

Și, ce e mai interesant și se știe până acum, e că nu iubește captivitatea iar atunci când e stresată, se reîntoarce în viață, la copilărie, și o ia de la zero.

Ce ființă!

Dar ce carte „Aurul pisicii”!

Am început-o și, până la jumătatea ei am zis că e o carte ca viața, scrisă așa cum doar Ioana Pârvulescu știe să scrie: fluid precum curgerea vieții, armonios, cu metafore fine, în simboluri și cu o oarecare mistică cărora, la început nu le-am dat foarte mare importanță dar ulterior au devenit parte din viața cărții și a personajelor…

Dincolo de jumătatea lecturii însă lucrurile au luat-o razna, înapoi, „… ca la cumpăna apelor, timpul meu n-a mai curs înainte.” Așa cum o ia de la început meduza cu viața ei. Povestea nu numai că devine anacronică, anapoda, ci, mai mult, incitantă, plină de suspansul pe care personajele îl trăiesc și-l transmit. Ideea unei „metamorfoze” kafkiene mi-a dispărut imediat ce mi-a apărut. Pentru că povestea e înșelătoare, e ca „aurul pisicii” și trebuie să fii atent, dincolo ușurința și aparenta lejeritate a narațiunii, la metaforele, semnele și momentele prin care aceasta se scurge.

E o dublă poveste de dragoste: cea a unei mame și cea a unei soții. O poveste extraordinară care trebuie citită atent, așa cum atenți trebuie să fim în viață la tot ceea ce se întâmplă împrejurul nostru pentru că nimic nu este întâmplător. Ci face parte din acea ordine precisă cu care plecăm la drum încă din embrion, încă de pe când suntem „polipi”.

Londra, 28 decembrie 2024