Scena aceea mă urmărise în copilărie și adolescență, adică îmi revenise în minte de multe ori, mai ales când vedeam câte o fată blondă cu fața rotundă, tenul fin, întins ca pulpa unei caise, și carnea tare. „Făceam fânul” atunci – adică părinții mei, căci eu n-aveam decât trei-patru ani și-i auzeam eu vorbind, că primiseră o fâneață de la CAP să o lucreze tocmai departe, peste dealuri și văi. Făceau fânul, deci, în vara aceea, lângă țarna primită spre lucru de către un alt vecin din sat care avea un copil tot cam de vârsta mea, mai mare cu doi ani. Și doi ani era mult la o așa vârstă. Sau așa mi se părea mie și așa ni s-a părut tuturor copiilor în copilărie.

            Plecasem dimineață, cu noaptea-n cap, „la fân”. O enigmă și o stare de curioasă neliniște mă cuprinseseră, de nerăbdare, ca de fiecare dată când trebuia să fac ceva nou sau să merg în locuri noi.

            „O să vezi c-o să-ți placă”, mă amăgeau și convingeau părinții, conștienți că e prea dimineață pentru mine și prea departe de mers pe jos, dar și pentru că nu mă puteau lăsa singur acasă, iar tentația jocurilor pe dealuri, prinsul lăcustelor și al gândacilor, miezul de nuci alb, dulce, scobit de tata cu briceagul în posul palmei, culesul și spartul alunelor din alunii de pe marginea pârâului, descoperirea fluturilor de arțar și a șerpilor prin iarbă îmi suscitau mare curiozitate și interes.

            În poiana unde aveau de muncă părinții, ajunserăm după mult drum, cu opriri pe un deal unde tata și bunica băuseră câte un păhărel mici de rachiu (că mersese și bunica cu noi) și îmbucaseră câte-o felie de pâine cu slănină, “da numa’ oleacă, cât să meargă o dușcă”. Trecuserăm puntea peste un pârâu iute și văzusem pentru prima dată petișolii jucânduse într-o baltă ce se întindea dedesubt, mersesem prin iarba udă care-mi îmbăiase picioarele, prin colbul gălbui al drumului și ajunsesem la fâneață pe umerii tatei, deja obosit de atâta cale și lucuri noi văzute. Aici brazdele de fân stăteau aliniate ca niște linii frumos desenate pe caietul de dictando, într-o poiană largă, înconjurată de copaci mari și tufe de toate formele și culorile.

            Părinții se salutaseră cu vecinii de bucată iar eu o luai la joacă după ce primisem instrucțiuni de tot felul de la mama cu ce să fac, dar mai ales cu ce să nu fac pentru a nu mă lovi, înțepa, juli sau a fi mușcat de gângănii, șerpi și alte multe și mărunte pe care le-am și uitat imediat. Un singur lucru nu uitasem: că atunci când o să simt miros de usturoi, să nu fac nimic și să-i chem pe ei că acolo sigur era șarpe. Iar șarpele era foarte periculos.

Mai pe la prânz, fetița aceea apăruse nu știu cum acolo. Iar Mugurel – că așa-l chema pe băiețelul vecinului de fâneață, mai mare decât mine, cu care mă jucam -, o atrăsese în spatele unei căpițe de fân abia clădită de ai mei și-i spusese să-și dea chiloțeii jos, să ne arate păsărica.

De păsărele era plin văzduhul și poiana în care ne jucam, copacii din jur, miriștea… Le văzusem deseori pe gardurile de acasă, pe sârma pe care întindea mama rufele sau pe cea care ne aducea curentul electric în casă… Dar ce păsărică trebuia să aibă această fetiță bucălașă, asta nu-mi puteam imagina? Și unde o ținea ascunsă? Pentru că avea doar o rochiță cu floricele pe ea și nimic în mâini. Nedumerirea era mare și curiozitatea mă copleșise, așteptând cu ochii  larg deschiși fiecare gest al ei.

            Dar se vede că ea știa și ce păsărică are, și unde o ascunde. Căci deodată, spre stupoarea mea și mulțumirea prietenului meu de joacă, – care nu știu de unde avusese curajul și curiozitatea perversă la acea vârstă -, fetița își ridică rochița plină de floricele și-și dădu jos chiloțeii albi cu cel mai firesc gest. Două piciorușe golașe se dezveliră ochilor, terminate în partea de sus cu o umflătură ca o prună coaptă, dolofană, din cele care ne dădea mama toamna. Și păsărica? Unde era? De ce nu zbura?

Mugurel reușise ceea ce mie nu-mi venise în gând. Dar zborul așteptat al unei păsărele, care să se înalțe de sub rochița ei sau dintre piciorușe, nu fu. În fața ochilor apăru ceea ce pentru prima dată am deosebit la o fetiță față de ce aveam eu.  Nu era ca a mea, că nu ieșea afară să facă pipi… Dar mă fascina forma ei dodoloață, ca un fruct copt gata de mâncat.

Ne dădurăm și noi pantalonii jos, uitându-ne curioși la ale noastre care, deodată, deveniseră interesate pentru că văzurăm că mai există și altceva decât ceea ce nouă ni se părea normal să fie așa și doar așa. Se uita și fetița la fel, cu sfială, cu un zâmbet abia schițat, mai mult rușinată de prietenul meu mai mare decât de mine. Sau așa simțeam eu. Sau așa poate gândesc acum.

            Mugurel îndrăznise mai mult, aplecându-se aproape de triunghiul magic, cărnos, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi pentru a sta mai comod și a vedea minunea mai bine. Soarele lumina cu nepăsare de sus, din înalt, lăsând umbre scurte și căldură multă peste trupurile noastre dezvelite. Greieri gălăgioși țârâiau peste tot, prin poiana rasă ca un cap chel, tuns parcă la frizeria lui nenea Ghiță Rusu din sat unde mă ducea tata să mă urce pe scăunel și să-mi taie părul cu mașina de tuns rece, clănțănitoare. Mugurel întinse mâna spre piciorușele fetiței care se lipise de căpița de fân, fără să-și ia ochii nici ea de la între-picioarele noastre. Mugurel o atinse, stătu un moment cu degetele pipăind curioase, după care se întoarse spre mine?

            – Hai, pune și tu.

            Fetița ținea picioarele strânse dar nu se împotrivea. Am făcut doar un pas, punând sfios dar dornic să-mi satisfac curiozitatea, două degete pe carnea roz, puțin mai umflată și mângâind cu teamă cuta care ducea spre picioarele strânse. Era moale, caldă, catifelată ca o prună din cele pe care mi le dăduse mama toamna trecută să mănânc.

            – Nu te doale? am întrebat-o gândind imediat cât de greu îi era să facă pipi.

            – Nu, răspunse ea cuminte. Mă înțeapă ialba. Și se depărtă de căpița al cărui fân sfârâia în dogoarea soarelui de iulie și-i înțepa fundulețul gol.

            – Mugureleee! Unde unde sunteți, mamă măi?! Copii, haideți să mâncăm!

Ne strigase cineva, unul din părinți, și fetița îți ridică iute chiloțeii, înfierbântată de dogoreala de afară și de iarba uscată în cuptorul lunii iulie, adunată de părinți pe moșia CAP-ului. Deznădejdea fu iute și mare dar clipele trăite, magice. Mintea mea descoperise o altfel de păsărică dar fusese încurcată de o altă enigmă apărută: dacă tot acolo era, între picioare, sus, ca la mine,  cu siguranță pipi făcea. Dar cum?

            Ne culcasem la prânz, după ce mâncasem cașcaval afumat, prăjit în tigaie cu ouă și mărar și gogoși cu povirlă la desert apoi ne jucarăm iar. Pe Mugurel nu-l mai lăsaseră părinții pentru că se mutaseră la alt loc de cosit. Dar eu continuasem ce începusem. Și-mi mai amintesc că, jucându-ne împreună, descoperisem un luciu de apă ascuns între niște arini, mai mult o baltă plină de broaște și mormoloci care se ascunseseră imediat ce intrarăm noi. Atunci mi-am adus aminte că tata ne făcea bărci din hârtie. Și l-am rugat să-mi facă o bărcuță. Dar cum nu avea hârtie,  rupse pachetul de țigări,  îl desfăcu tacticos pe genunchi, îl întinse frumos cu degetele lui noduroase, să fie ca o hârtie netedă, și împături cu meșteșug o barcă pe care erau desenate o pădure verde și un cap de cerb, cu scrisul negru „Carpați”. Eu nu citeam pe-atunci, dar imaginea mi-a rămas în minte până azi și nu aș confunda-o cu nimic în lume: nici culoarea și nici scrisul popularului pachet de tutun, urât mirositor dar folositor pentru acea joacă a noastră.

            Bărcuța cucerise fetița care venise cu mine să ne jucăm în acea baltă ascunsă de arini mari, stufoși și umbroși, ce ne ascundeau de ochii părinților. Aici, în ascunzișul umbros, pusesem cu grijă bărcuța de hârtie pe luciul apei și o priveam amândoi cum alunecă. Dar, odată văzută minunăția de la căpița cu fân, mi se aprinsese și mie curiozitatea de a spiona sub fustița ei, căutând acum să întrevăd prin lumina slabă, între piciorușele care stăteau genuflecsate pe marginea bălții, ceea ce văzusem mai devreme. Nu mai fu ce fusese, dar ziua aceea călduroasă de vară fu prima mea aventură erotică, începutul începuturilor.

            De Mugurel nu mai știu nimic și nici din alte momente cu el din timpul școlii nu mi-au rămas în minte. Doar în momentele în care-l vedeam în curtea școlii, inima îmi tresărea pentru că el întruchipa imaginea unei taine, a unui secret de care niciodată nu am mai vorbit.

            În fiecare vară, ciclic, fetița venea în vacanțe la bunici iar bunicii ei locuiau câteva case mai la vale de ccasa noastră, pe rectilinia șoselei care ieșea din sat. Creștea tot mai frumoasă și mai apetisantă, dar în capul meu ea era asociată cu el, cu Mugurel, cu căpița de fân, cu bărcuța din pachetul de „Carpați”, cu căldura zilei de vară și cu imaginea micuței păsărici ce purta între picioare. Era o taină a mea, a noastră, de care însă nu ne-am mai vorbit niciodată. Când venea în vacanță, ne jucam, alături de alți copii care ne erau vecnini, prin livada CAP-ului ce se înșira pe dealurile din cotul caselor noastre, pe apa Dragomirei sau pe prundurile de pe marginea șoselei.

Instantaneu, apariția ei în sat îmi umplea sufeltul de bucurie și declanșa în minte amintirea  acelui moment magic. Mi se părea că ea, fetița, aparținuse mie de la început și că joaca noastră din vacanțe avea ceva ce ne unea, avea acel secret de ținut cu dinții. Chiar dacă nu-mi spunea nimic. Și nici eu. Poate că ea nu mai știa, nu-și mai amintea… Sau poate că și ea știa și credea că nici eu nu mai știu sau nu-mi mai amintesc….

            Până într-o zi, în vacanța de vară de prin clasele a V-a spre a VI-a când, în timp ce ne jucam prin livadă aruncând prune spre cer, după ce le înfigeam în vârful unor nuiele rupte din tulpini, fetița mă întreabă cu cea mai firească și copilărească voce pe care o auzisem până atunci:
            – Vrei să vii la mine să-ți arat păsărica?

            Întrebarea mă fulgeră iar gândul se duse instantaneu la momentul începutului relației copilăriei noastre, la păsărica din căpița de fân.

            Răspunsei da cu gândul aiurea, la clipele pe care aveam să le trăiesc în scurt timp. Deja mintea mi-o luase razna și-o fericire ascunsă creștea în mine, ca un secret profund ce aveam să-l trăiesc. Deja îmi închipuiam cum ar putea să fie ceea ce văzusem cu cinci-șase ani în urmă… O luarăm spre casa ei, casa bunicilor ei adică, unde locuia vara și de unde mergeam să o iau la joacă. Nu era departe. Deschiserăm poarta și intrarăm fericiți, eu mai mult decât ea, cu capul plin de idei și de speranțe.

– Da unde mergeți, măi mamă? ne întrebă bunică-sa pe care-o o cunoșteam bine și-o salutam ori de căte ori o întâlneam în sat. În mijlocul curții pavate cu pietre de râu, cu un linguroi mare cât coada unei sape, bunica prietenei mele de joacă mesteca într-un ceaun imens bucăți de sfeclă tăiată cu tărâțe pentru porci, urmărindu-ne cu privirea să vadă ce facem.

– Gata joaca cu joaca pă deal? Nu mai sticați perjele-alea că la toamnă no să am ce să mai culeg!

– Mergem în pod, mamaie, să-i arat păsărica, răspunse fetița sigură pe ea și fără nicio umbră de teamă.

– Mergeți, mamă, da’ aveți grijă pă scară și să nu vă duceți spre gaura de la iesle. Da’ lui nu i-ai arătat-o?

M-am mirat cu câtă ușurință bunica îi spusese să meargă, ca și cum arătatul  păsăricii era un lucru normal în familia lor. Mă rodea însă gândul că dacă eu n-o văzusem, însemna că alții fuseseră înaintea mea să o vadă? O gelozie inexplicabilă și nemaitrăită până atunci începu să mă macine. Ea era a mea, așa consideram în sufletul meu, pentru că mie mi-o arătase prima oară. Mie și lui Mugurel. Deci putuse să fie el primul căruia îi arătase din nou părăsica, cu știrea bunicii? Și de ce nu-mi spusese nimic?

Mă revolta ideea, dar pe de altă parte eram orgolios că fetița care venea vara de la oraș la bunici, dintre prietenii, colegii și vecinii cu care ne jucam, cu mine stătea cel mai mult. Era un privilegiu de care eram bucuros și mândru în sinea mea.  Sau așa mi se părea.

Gândurile astea mi se amestecau și mă măcinau în timp ce urcam pe scara din pod urmând-o pe fetiță. Mi-era chiar puțin ciudă, dar dorința de a vedea din nou cum arăta acum păsărica, poate mai mare sau mai frumoasă, poate cine știe cum schimbată, mă ardea. Și-apoi, voise ea. Ea mă invitase, deci ceva nou se întâmplase. Purta o pereche de pantaloni roșii și deja mă gândeam cum avea să și-i dea jos să-mi arate, tot în fân, acea prună coaptă cu linie magică.

Ajunserăm în gura podului și, apucându-mă de mână, fetița mă trase ușor după ea ca să mă îndrume în semiîntunericul ce cuprindea podul plin de fân uscat. Ochii începură să se acomodeze și atunci văzui gaura mare, pătrată, prin care bunicii ei aruncau fân jos, în ieslea vacii din grajdul de sub pod. Pentru moment mă aplecai cu atenție să văd cum e jos.

-Hai, vino! auzii vocea ei dulce. Mă aștepta cu mâna întinsă.

M-am ridicat și i-am întins mâna dezmetecit ca dintr-o transă scurtă, apucând-o de degetele calde și, urmând-o atent, înaintam pas cu pas spre colțul cel mai întunecos al podului-fânăriei. Câte-o scândură mai scârțâia, un strat de fân subțire foșnea ușor sub pașii noștri iar parfumul lui îmi cotropi nările, ochii și mintea. Imagini vechi, din poaina copilăriei noastre, cu țârâit de greieri și miresme de flori și iarbă tăiată,  cu piciorușele ei goale, lipite de căpița de fân, cu bărcuța care plutea fragilă pe luciul bălții plină de mormoloci …

Fetița se aplecă pe genunchi căutând cu degetele sub o pală de fân aranjată cu grijă. O fantă de lumină, venită din crăpătura a două scânduri din peretele fânăriei, taie pâcla semiîntunericului, disperându-se difuz și iluminând locul.

– Uite, spuse fetița mai mult șoptit și ridicând pala de fân cu grijă.

Într-o cutie de carton, printre talași și puf de găină, o rândunică stă cuminte dar speriată. Are o aripioară ruptă și e tare jumulită, cu sânge închegat la gât. E pui.

Fetița i-a pus o cutiuță de conservă cu apă și niște boabe de grâu, dar un știe dacă a mâncat sau băut din ele.  

– Am scos-o din ghearele motanului nostru. L-am văzut când s-a aruncat spre ea dar tot n-am reușit să-l opresc. Am țipat la el…

Mă uit cu milă la păsărica pe care fetița a ascuns-o în fân în timp ce dorința care îmi încinsese imaginația se stinsese ca un foc de paie umede. Grija ei pentru această minusculă creatură m-a cuprins și pe mine.

– Trebuie s-o ducem de aici, s-ar putea s-o găsească motanul că umblă peste tot. E mereu prin pod. Unde am putea s-o ascundem?  îmi spune, privindu-mă cu preocupare.

– Mai bine vorbim cu bunica ta. Cred că ea  știe mai bine.

Ridic cutia cu grijă în timp ce păsărica se agită înfricoșată de ce s-ar putea să i se întâmple. Coborâm scara de lemn unul după celălalt. Bunica ne urmărește cu atenție:

-A murit? ne întreabă ea cu un ochi la noi și unul la ceunul care bolborosește cu clăbuci deasupra.  

– Nuuu, da cum să facem să n-o mănânce motanul? o întreb.

– Lăsați-o, mamă, că nu mai trăiște așa. O căuta mă-sa mai dăvreme. Io-te! și ne arată în sus cum două rândunele  zboară agitate pe deasupra capeteleor noastre,  scoțând țipete ascuțite și aruncândus-se ca niște avioane de vânătoare spre noi mai mai să ne atingă. Au vrut s-onvețe să zboare da cine știe cum a căzut ș-a prins-o împelițatu ăsta dă motan.

– Și-acum ce facem?

– Dă-o naibii dă vraghie! Mai are mă-sa doi pui. O să aibă grijă de ăia. Asta e chierdută, mamă.  

– Da nu e vrabie, e rândunică…

– Știu.  Da’ măi ghine-o duceți d-aici că la anu nici nu mai vine niciuna să facă cuib dac-o vedea-o moartă-n curte. Ș-apăi, asta nu-i dă ghini în ograda omului.

Am luat-o împreună s-o ducem nu știam nici noi unde, cu inimile strânse la gândul că va muri și nu va mai zbura cu părinții peste mări și țări. Ne-am îndreptat spre livada unde ne jucăm. Mă afecționasem de păsărică așa cum nu mi-aș fi imaginat. Pentru că vedeam că și fetița suferea, și rândunele mamă și tată care ne urmăreau cu agerime și pline de grijă din înaltul cerului. Durerea acestui pui de rândunică ne unise încă odată și mă bucuram în sufletul meu că eram din nou cel căruia îi împărtășise secretul ei. Secretul păsăricii din fân.