Nu știu ce e acela atac de panică deși în ultima vreme am tot auzit de la prieteni sau apropiați. Nu-mi pot imagina. Dar aseară mă grăbeam să ajung acasă, după două ore de mers cu mijloacele. Londra nu e un oraș, e o țară, iar un loc de muncă mai aproape de o oră, o oră și jumătate sau două de drum e o minune să găsești. Și cum cam bătea și vântul, – vremea, deși e august, cam rece – , și mai băusem și apă multă în timpul muncii, se cam aglomerase. Se cam aglomerase vezica adică.

Ieșisem din metrou și luasem calea prin centrul cartierului Ilford, prin piață, spre casă. Zic, în sinea mea: intru la Mc Donalds, pe care-l văd că se profilează pe partea stângă. Dar coada de clienți e până la ușă aproape. Ba nu intru, rezist până acasă. Și continui la pas calculat, cu piciorul întins dar cu bătaia piciorului pe astaflt atentă, fără să apăs forțat călcâile, fără să zdruncin prea tare fizicul care ar putea crea balans în vezică. Mai găsesc un KFC dar e coadă la baie, așa că, icsând picioarele în timp ce merg repede, suferind nevoie mare și concentrându-mă să nu-mi dau drumul, salutând la repezeală un vecin care caută vorbă dar căruia nu-i acord atenție spre nedumerirea lui, ajung acasă. Mai precis în fața blocului. E prima oară de când stau în UK și locuiesc la bloc. La etajul 4. Formez numărul la interfon, căci,… ghinion, azi nu am cheie. Am uitat-o dimineață în grabă.

Nu merge.

Mai încerc.

Nimic.

Deja capul îmi vâjâie iar vezica o simt deplasată în buzunarele pantalonilor. Dau să sun pe cineva din casă. Telefonul mai are 3% baterie și se închide în timpul apelului. Uffa!

Mintea mi-o ia razna și nu mai poate controla corpul care răspunde greu comenzilor. Trebuie să coordoneaz activitatea picioarelor care nu trebuie, la rândul lor, să influențeze vezica și care, ea, cauza tensiunii, trebuie să fie cât mai calmă, mai neagitată, liniștită… O boare de vânt cam rece îmi taie elanul. Nu, nu mă gândesc. Încerc că direcționez mintea în alte părți doar-doar voi înșela activitatea fiziologică, amânându-i un final tot mai apropiat.

O iau înapoi pe stradă, fac stânga și ocolesc blocul, ce zic blocul, două blocuri care nu se mai termină, pentru a intra prin spate. La un colț, lângă o schelă, mă bate gândul să rezolv problema dar un arab tocmai vine din față și mă privește suspicios. Trecem unul de celălalt, mă uit înapoi și, al naibii, a încetinit și se uită la mine. Mi-a ghicit gândul sau, mai degrabă, intenția mârșavă după mersul dificil, chinuit pe care-l etalez schimonosit. Renunț.

Nu mai merg de-acum. Mă contorsionez, mă ondulez ca un șarpe călcat pe coadă în călduri ce mă cuprind și mă storc de vlagă. Îmi pun toți neuronii în mișcare doar-doar vor comanda vezicii să nu se umfle mai tare și să explodeze în timp ce merg. Sângele a luat-o razna și cred că s-a urcat la cap mai mult ca de obicei pentru că încep să devind roșu-verde-vânăt în încercarea de a stopa vijelia ce-mi apasă mecanismul de făcut pipi.

După schela pe care au montat-o, la intratea din spate, rămân o fracțiune buimac, grav afectat de imaginea descoperită: ușa a fost vandalizată și încuietoarea cu cod a fost smulsă. Nooo! Nu pot urla și nici nu pot spune altceva. Dar simt că la aflarea veștii, ca și cum vezica ar vedea, aceasta s-a enervat și mai mult și dă să explodeze.

Să mă piș pe scara lor, parcă nu-mi vine… Dar mă schingiuie rău. Mă uit stânga-dreapta și, la o fereastră care dă chiar deasupra intrării, cea a unei frizerii, un indian fumează tacticos, fără stres. Calmul lui îmi apasă vezica cu puterea lenii indienilor.

Pun mâna pe ușă și, surpriză, se deschide.

Yupiii! Intru în viteză. Apăs pe butonul ascensorului răsuflând ușurat: se deschide pentru că e deja jos, la parter. Mintea lucrează cu mai mult calm și parcă i-a șoptit aparatului urinar că în curând va ajunge acasă pentru a fi eliberat. Apăs pe butonul 4, apăs pe cel de închidere a ușilor pentru a nu mai aștepta și închiderea temporizată și liftul pornește ascensiunea sa. Deja simt o lejeritate ce începe să mă cuprindă iar gândul că voi intra în casă și mă voi elibera de lichidul terorizant îmi aduce puțină liniște.

Vrrrrum! Liftul se oprește. Nuuu! Apăs disperat pe butoane. Nimc. Nicaaa! O luminiță verde cu simbolul unei urechi care ascultă se aprinde indicându-mi că trebuie să vorbesc cu cineva ce ar răspunde în caz de defecțiune. Cum naiba să vorbești cu cineva de departe, de la cine știe care centru de control, în engleză, când eu nu știu engleza și chiar cele câteva cuvinte pe care le rumeg nu mi le mai aduc aminte, presat de vezica buclucașă? Acum, chiar acum trebuie engleză?

– Hello! Can I help you? se aude vocea metalică din difuzor urmată de alte cuvinte pe care nu le înțeleg.

– Ăăăăăă, I in lift. Mister, in lift, hir…

O avalanșă de alte noi cuvinte într-o engleză britanică de toată frumusețea, armoniaosă, melodioasă, care vrea ea să mă ajute dar care n-a găsit persoana potrivită. Mă uit după numărul liftului să-i spun ce și cum dar limba se încleștează odată cu neuronii paralizați instantaneu. Doar vezica zvâcnește gata-gata să se elibereze în frumusețea asta de lift nou, modern, cu vorbitor de limbă necunoscută.

– Hello, sir…

– Sir? Ce sir? Sirul nu mai e. S-a dus. Vocea din difuzor nu reușește să intre în urechi, simțind-o cum se prelinge neputincioasă, ca pe peretele unui bazin imens și gol, ca pe un zumzet ce se zbate într-un abis, neputincioasă. Singurul lucru rămas în bostanul ăsta gol e o săgeată care vinde de la vezică și-i amplifică panica ce umple tot ce-a mai rămas odată cu plecarea neuronilor.

Situația e dramatică: blocat în lift, fără baterie la telefon, tufă de Veneția la engleză (adică prost noapte) și cu vezica gata să bubuie…. Panică. Teroare. Încep să apăs pe alte butoate și, deodată, liftul o ia în jos, la parter.

E totuși ceva… Ușile se deschid și-mi reîncep ascensiunea pe scări, lăsând în urmă vocea îngrijorată a celui care a vrut să mă ajute. Urc spre etajul patru cu pași siguri dar domoli, măsurați, ca o felină înaintea atacului prăzii. Chinurile Golgotei le îndur cu fiecare treaptă, mânat de speranța că baia nu va fi ocupată și concentrat la maxim, cu disperare, să controlez vezica căreia îi simt bătăile ca pe ale inimii în timpul unei curse extenuante, gata să explodeze din clipă în clipă. Nu pot să judec, nu mai am nimic în cap. Și pentru prima oară îmi dau seama că da, mintea mi-e goală, hău, fără nicio problemă, fără nicio altă idee, gând, amintire, preocupare… Singurul lucru pe care-l am acum presant în minte, unicul, ca un par înfipt în deșertul Saharei, e să fie cineva acasă și să-mi deschidă ușa. Toți ceilalți neuroni sunt morți, paralizați, ascunși în cele mai întunecate unghere ale memoriei… De fapt nu simt nimic. Doar frica de a nu se deschide ușa apartamentului.

Sun și colegul de casă vine imediat și deschide… Trec pe lângă el împingându-l la o parte, cu mintea ușurată spre ușurarea ce va veni în câteva secunde.

Londra, august 2020