Sunt câțiva ani de când, într-o pauză de masă, aflat pe balconul unui bloc cu 4 etaje dintr-o localitate de lângă Milano, mă uitam la dafinul din grădină. Nu mai văzusem niciodată un copac de dafin atât de mare, de înalt, de maiestuos, care să ajungă până la 12-13 m. Nu în România, pentru că acolo chiar nu avusesem unde să văd ci doar citisem frumoasa poveste „Fata din dafin” iar frunzele le găseam doar în pliculețele din care lua mama să dea aromă mâncării de fasole. Dar nicăieri.

         Admiram acest dafin maiestuos și mă gândeam acasă, la una, la alta… Fulgerător, mi-am adus aminte de colegul meu de bancă din clasele primare. Și inima mi s-a strâns fără nici o explicație. Ceva îmi spunea că trebuie să-l sun.

         Așa că am luat telefonul și l-am apelat. Am sunat prelung, de vreo câteva ori. Nimic.

         Seara târziu, ajuns acasă, am aflat că s-a spânzurat. Chiar în momentele în care-l sunasem.

         Înainte să plec în Italia mă văzusem cu el și, trist, mai trist decât niciodată, îmi spusese cu glasul cel mai fără vlagă pe care-l auzisem la el vreodată (el era un tip jovial, plin de viață…):

– Iar pleci? N-ai realizat nimic, așa e? N-ai făcut bani ca ăștia de aici și ți-e rușine să rămâi, așa e?

– Nu, zic, da m-am obișnuit acolo. Îmi place…

– Eu n-am făcut nimic, băi Cristi. A trecut viața pe lângă mine.

Ultima propoziție mi-a rămas scrijelită în inimă.

Ulterior fratele său și câțiva amici mi-au spus că se sinucisese pentru o fată, una care nu merita mare atenție dar care îi pusese capăt, cum spuneau ei, cei care-l cunoșteau. Iar Nicu cunoscuse zeci, dacă nu sute, de fete. Le cunoscuse într-o viață scurtă, trăită tempestiv, alert, mereu într-o căutare de sine dar fără nimic din realizările pe care familia lui, societatea, le impuneau drept corecte, bune, la locul lor.

         Ei bine, colegul meu nu luase acea decizie nici din cauza acelei fete, nici pentru vreun alt motiv aparent banal sau serios. Pentru el lupta cu viața fusese mai grea decât cea cu moartea. „A trecut viața pe lângă mine” spunea tot oful său adunat ani și ani, în iureșul unei existențe care nu-i dăduse nicio satisfacție lui, alor lui, familiei native, familiei pe care și-o crease și o abandonase, amicilor, prietenilor, cunoscuților sau celor pe care-i cunoscuse zilnic și le înșelase, cu premeditare și constant, încrederea. Se privise în oglindă cu ochii plecați și-și recunoscuse neputința, învingerea, eșecul… Renunțarea la sine. Autodistrugerea fusese pentru el nu ultima soluție, ci cea care i-a adusese eliberarea. Cruzimea vieții lui fusese mai mare decât moartea pe care a înfruntat-o. Fusese un eșec total și el înțelesese că nu era alt mijloc prin care să iasă.

Am început cu această amintire pentru că lectura acestei cărți din imagine, „Elogiul eșecului” mi-a luminat și explicat acea amintire. Subtitlul ei, „Patru pilde de umilitate”, care de fapt sunt opt, – dublate de alte patru similare -, sunt povești despre eșecuri ale unor personaje celebre pe care autorul cărții, profesorul Costică Brădățan, le înfăți;ează în mod magistral, original.
         „Elogiul eșecului” este o carte unică, cum rar mi-a fost dat să citesc. O carte a unui autor erudit, capabil să descopere, să înțeleagă și să explice în mod admirabil ceea ce noii, umanii, nu iubim să avem în viață: eșecul. Și nu doar eșecul în sine înfățișează această carte, cum spune autorul, „ci umilitatea căreia i dă naștere și procesul de vindecare pe care-l declanșează”.  

         „Avem nevoie de poveste ca să ne lecuim de sindromul umbilicus mundi”, scrie Brădățan iar cartea este suma a opt povești extraordinare ale unor personaje care au ales eșecul în viață  (după formula consacrată în societate) pentru a-și duce o existență frumoasă, tumultoasă, exemplară sau urâtă. Nu suntem „buricul Pământului” decât în mintea noastră. Suntem doar „o crăpătură de lumină între două eternități de întuneric” cum scrie Vladimir Nabokov, atât de infimi suntem și asta trebuie să ne trezească la realitate ca să fim mai umili, nu în sensul de cu capul aplecat, ci mai conștienți, mai responsabili de faptul că nu suntem mai importanți decât suntem.  

„Din punct de vedere cosmic, scrie autorul, situația lui Homo sapiens e de tot râsul. În genere, ne purtăm de parcă lumea ar exista de dragul nostru: orice lucru în gândim în termenii nevoilor, preocupărilor și intereselor noastre. Nu doar că ne facem stăpâni pe alte specii, le prădăm. Nu facem doar uz, facem abuz de planeta noastră, pustiind-o de viață și umplând-o de gunoaie. Din lăcomie, don prostie sau din amândouă, am tratat natura cu asemenea sălbăticie, încât am distrus-o poate cu desăvârșire. De regulă suntem indiferenți la suferința altora și incapabili să avem cu ei relații esențiale. Departe de a ne iubi aproapele, în exploatăm, îl batjocorim și ne simțim iritați de el, când nu-l ignorăm de-a dreptul.”

Cartea este un manual de reflecție asupra naturii umane, asupra firii noastre imutabile care nu reușește să tragă niciodată învățăminte din eșec. De ce? Pentru că așa suntem noi, aceasta este natura noastră.

PS. Veți descoperi în ea, în mod particular, povestea unui român celebru, a celui pe care l-am cunoscut doar prin cărțile sale, prin faima sa și nu prin „eșecul” care l-a făcut faimos.

Londra, 21 septembrie 2024