Prin anul 2000 să fi fost, trecând podul Sant’ Angelo spre centrul Romei, aud că mă strigă o persoană. Chiar la începutul străzii Via del Banco di Santo Spirito, sprijinit de o coloană antică, un bărbat stătea și fuma liniștit, dar cu privirea spre mine. Îl recunosc ca pe un anticar la care mai fusesem de câteva ori.

– Hei, zice, ce faci? Vino să-ți arat ceva. Am o chestie care cred că te interesează îmi spune trăgând tacticos ultimile fumuri din țigară.
Știa că de fiecare dată când am fost la el îl întrebasem dacă are ceva cu sau despre România, Moldova, Danubio, Carpați.. ceva legat de locurile mele de baștină. Și omul mă ținuse minte, mă asociase imediat cu ele…

Așa că, dintr-un suport de hărți și stampe vechi, scoate o stampă acuarelată la mână cu…. Fântâna Filaret. Tipărită la Londra în 1812. Îmi face prețul, nici prea mic dar nici prea mare, suportabil mai ales că o asemenea stampă în special unui român ar fi putut să i-o vândă.. Și cum alți români nu prea intrau la el, se bucura să mi-o dea mie.

Am luat stampa fericit, după ce am cercetat-o atent, și-am mers de-am înrămat-o în aceeași zi, cu passepartout cu tot, într-o „cornicerie” din Centocelle, un cartier popular al Romei.

Ajuns în țară, prin 2008, am vizitat Muzeul de Istorie al Bucureștiului din frumosul Palat Suțu aflat în intersecția de la Intercontinental și nu mare mi-a fost mirarea ca pe un perete să văd aceeași stampă, idem și la fel.

Muzeograful de la acea vreme îmi spuse că e unică în România dar că mai există copii mai mici ca dimensiuni. M-am bucurat că și eu aveam una… unică.

Frumusețea acestei stampe constă în câteva lucruri: reprezintă o lume pierdută, o fântână care a dispărut din peisajul bucureștean: Fântâna Filaret, și, deloc de neglijat, ea a fost realizată în atelierul unuia dintre cei mai cunoscuți și importanți minituariști englezi, Robert Bowyer, (18 iunie 1758 – 4 iunie 1834). Pictor, miniaturist, editor, acesta ajunge să realizeze câteva portrete faimoase, ca cel al amiraului Nelson și să fie chiar pictor al regelui, din 1789.
Desenul original este făcut însă de Luigi Mayer ( 1755-1803) și apare pentru prima dată în 1809 în albumul „Imagini din Imperiul Otoman”, publicat tot de R. Bowyer. (O poveste interesantă despre desenele lui MAyer în București puteți citi aici: https://adevarul.ro/)

Vedem aici o lume pierdută în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni îmbrăcați în costumele epocii fanariote, cu șalvari, ișlice și turbane așa cum se îmbrăcau mulți dintre locuitorii părții de jos ai Munteniei, români sau ce vor fi fost ei.

Istoria fântânii Filaret însă este scurtă dar interesantă. Mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), venit din Grecia, a construit lângă heleșteul lui Șerban Vodă, pe o proprietate bisericească, în jurul unui izvor cu apă rece și bună, o fântână grandioasă din marmură albă, pe două niveluri.  Locul era unul de „priveal’”, cum se spunea pe atiunci, „pe drumul pe unde intrau în oraș dregătorii turci ca să numească sau mazilească domnitorii Țării Româneșt„, cum frumos scrie Marilena pe blogul bercenidepoveste.ro

Fântâna era una cu un concept aparte pentru vremurile acelea dar și pentru cele de azi. „Apa celor patru izvoare se revarsă din peretele de piatră sculptată, prin mai multe guri; pe pardoseala de lespezi de marmură albă erau scobite canaluri înguste, prin care trecea clipocind apa. Tavanul era alcătuit din 12 lespezi de marmură măiestrit sculptate cu semnele celor 12 zodii. O scară de marmură, de asemenea înflorată, ducea deasupra. Acolo te aflai într-o sală mare, în chipul unui vechi pridvor românesc. Printre coloanele de piatră crestate în frunze și flori, privirea rătăcea în voie pe deasupra bălții înconjurate de sălcii. Sub streașină atârnau clopoței de sticlă, care sunau la adierea vântului.” (Alexandru Predescu, „Vremuri vechi bucureștene”)

La vreo două decenii după moartea Mitropolitului Filaret al II-lea, însă, un basmagiu pe nume Constantin Sterie a cerut voie de la Mitropolie să închirieze chioșcul-fântână ca să fabrice și să spele basmale, povestește tot Mirela în blogul său.

Mitropolia n-a stat prea mult în cumpănă, și pentru o chirie anuală de 450 de lei, pentru o perioadă de trei ani, i-a permis „să așeze acolo fabrică de lucrarea testemelurilor, întrebuințând cu toată slobozenia și apa cișmelii la spălatul și curățitul testemelurilor”, cu condiția ca „apa însă a cișmelii să nu fie poprită, ci să fie slobodă a lua și a bea obștea precum și până acum”. („Documente privitoare la istoria orașului București, 1821-1848”, de George Potra)

După câțiva ani de la încheierea contractului lui Constantin Sterie, a mai apărut un basmagiu, pe nume Manole, care a închiriat și el chioșcul-fântână („Miracole și alte întâmplări incredibile din istoria capitalei”, Dan-Silviu Boerescu). Abia după adunarea de la 1848, când peste 30.000 de oameni s-au adunat în jurul fântânii la 15/27 iunie pentru a-și susține drepturile, fabricanții de basmale au acceptat că nu mai e frumos din partea lor să folosească fântâna-simbol a Filaretului ca să spele testemele într-însa.

Cu vremea, fântâna mitropolitului Filaret s-a deteriorat tot mai mult, fapt care va duce la demolarea ei în 1863 la o decizie a Consiliului Comunal al Capitalei și a primarului de pe atunci, Gheorghe Gr. Cantacuzino, supranumit Nababul,. Acesta însă decide construcția alteia noi, proiectată de arh. Alexandru Freywald și realizată de sculptorul Karl Storck.