Doar ce-am terminat de vorbit cu o prietenă-n Italia, la Roma.
Supărată fleașcă pe prim-ministrul Conte că a-nchis granițele.

– N-am avut ce face cu Gheorghe-al meu și, cam cu câteva zile înainte de nebunia asta cu virusul, ne-am apucat să ne facem cavou la țară.
– Cavou, zic? Păi de ce, că n-ai nici vârsta, nici bolnavă nu ești…
– Eee, e bun acolo, zice. E o investiție sigură și pe veșnicie. Cu 6 locuri l-am făcut: două pentru bunici, două pentru mine și Gheorghe, și două pentru prieteni.
– Mă, ești nebună?
– Nu, vorbesc serios. Da ce naiba fac că dacă mor acum? N-am să mă pot bucura de el, că nu mă lasă ăștia acum nici moartă, nici vie să mai plec. Și-l facem frumooos, cu marmură albă, nu neagră, că se pune praful și nici naiba nu vine să-l șteargă.
– Pfff…
– Daaa, te invit să-l vezi. Și l-am făcut pe aleea centrală, că m-am gândit că dacă mor și mă duce-n fundul cimitirului, cine mai vine cu lumânare la mine tocmai acolo? Am și băncuță afară, să stai la taclale când vii sau alți prieteni… Da-mi pare tare rău acum cu virusul naibii…

Oxford, 9 msrtie 2020