Când eram mică, ai mei au cununat. Nu mai știu pe cine, dar  nuntă mare, lume multă în curte, aglomerație… Noi eram copii și, cel mai mult și mai mult eram curioși de noii veniți. Iar unul dintre invitați, cel mai de vază de la acea nuntă, după miri și nași, a fost mătușa mea, Domnica Gârneață. Era scriitoare! Lucru mare la vremea acea. Ne suna cuvântul ăsta diferit, magic, în urechile pâlnie iar persoana despre care ai mei vorbeau, adică despre scriitoare, trebuia să fie la fel de specială. Altceva. 

         La cât de mult  vorbiseră părinții de ea, văzându-i și câteva cărți prin casă pe care nu puteam să le citesc dar despre care aflasem că doar unii ca ea, dștepți, „cu școală”, pot să scrie, sosirea mătușii fusese așteptată mai mult decât cea a tuturor nuntașilor. Parcă o văd și acum pe hol, așezată pe canapea și discutând cu mama sau cu alți invitați. Nu ne luam ochii de la ea, eu și verișoară-mea, căreia-i sorbeam fiecare gest. Avea un aer boem, de doamnă, lucru rar pe vremea tovarășilor. Fuma tacticos, ținând degetele răsfirate și  împrăștiind fumul cu cea mai maiestoasă eleganță pe care o văzusem până atunci. Adulmecam pe furiș parfumul de oraș cu care venise și pluteam prin fumul de țigară ce ieșea cu forță din buzele ei roșii (nu mai văzusem buze rujate până atunci) transpunându-ne pe noi, copile de țară, într-o lume imaginară, de basm. Nu era din sat, scriitoarea, nu era de la oraș… era din altă lume.

         Am visat-o și după ce a plecat, în nopțile mele de copilă. Mi-aș fi dorit să fiu ca ea.

• Ce, scriitoare?
• Aaa, nu. Fumătoare.