Zilele astea am lucrat alături de un brașovean. Profesionist în ceea ce face, educat cu colegii, curat la haine și la vorbă, omul mi-a plăcut prin însăși prezența sa. Din una-n alta am povestit despre industria comunistă pe care au demolat-o neo-comuniștii, despre Steagul Roșu și Tractorul Brașov, despre școală și protestul muncitorilor de acolo din protestul din 1987…

– Tata a fost în prima linie acolo. Din secția lui, unde lucra la Steagu Roșu, a început revolta și a avut ceva de suferit. Sau, mai degrabă, ar fi avut și mai mult. Atunci, la două zile după eveniment, au fost chemați toți la poliție, la securitate, stătea cu nopțile în interogatorii iar noi acasă, îngrijorați. Mama plângea toată ziua iar noi cu nasurile lipite pe geam îl așteptam cu înfrigurare.

Eu eram mai mic dar știu că la fabrică se făcuse un birou unde polițiștii și securiști vedeau și revedeau filmele cu cei care ieșiseră la protest. Și, cum recunoșteau pe unul, cum îl luau și nu se mai știa de el.
Apoi, într-o zi, la noi la ușă a bătut vecinul de la trei: tovarășul Munteanu. Om liniștit, educat, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu să ajute pe cei care aveau nevoie, un om căruia-i spuneau toți ce aveau pe inimă. Intrase la fel ca mereu și-i făcuse semn lui tata să intre să vorbească în bucătărie amândoi. Și-au intrat iar noi stăteam cu urechile lipite de ușă și respirația oprită. Nici inimile nu ne mai băteau. Simțeam că de data asta vecinul venise cu o veste neplăcută. Ceva grav plutea în aer.

– Te-am văzut în filme, în prima linie, vecine. Dar nu te-am „recunoscut”. Colegii s-au uitat urât la mine crezând că mint pentru că parcă ne văzuseră împreună dar le-am spus că se înșală. Le-am spus că nu ești cine spuneau. Poate nu știai dar eu sunt ofițer de securitate.

Au ieșit ambii zâmbitori din bucătărie. Tovarășul Munteanu ne-a mângâiat pe creștete părintește, tata ne-a făcut sem să dispărem. Era ca o statuie de ipsos, cu zâmbetul înțepenit, mort în viață…
Zile la rând noi toți în casă am șușotit despre asta, cu stupoarea celor care descoperiseră că lângă noi stătea tocmai cine nu credeam să fie. Cu frica că avem microfoane și-n scrumieră, și-n tocul ușilor… Ce era de ne-vorbit se spunea șușotit la ureche, cu radioul deschis

Atunci tata făcut tot ce a putut să-i mulțumească: i-a aranjat apartamentul gratis, îi ducea ce reușea să facă rost deși omul nu ceruse și se împotrivea mereu.

N-a durat mut însă. La doi ani a căzut Ceaușescu, s-a terminat…
Dar tovarășul Munteanu ne-a rămas în minți și suflete. Fusese domn. Mare domn. 

Londra, 14 octombrie 2023