Roata de lemn a fântânii se rotește cu iuțeala unui titirez, trasă de găleata grea care se duce prăvălindu-se spre fundul adânc al fântânii. Lanțul zornăie fioros, desfășurându-se desfrânat, dus de tăvălugul găleții. Doi tineri colorat îmbrăcați se uită cu teamă, băiatul încercând din răsputeri să oprească din viteza căderii. Nu reușește decât când găleata bușește cu forță luciul apei aruncând afară, cu un vuiet surd, zgomotul loviturii. Cei doi se apleacă peste ghizdelele de piatră ale fântânii scrutând întunericul până ce privirea li se obișnuiește și încep să perceapă luciul rece al ochiului de apă în care găleata butucănoasă se îneacă încet-încet, înghițind hulpavă din apa întunecată, până la dispariție.

         Umblaseră toată ziua pe coclauri și, pe canicula care secătuia toată depresiunea, deciseseră să se retragă la cabană, în stațiune. Ducându-și anemic picioarele pe ulița care dădea spre locul de cazare, văzură fântâna, o căsuță din lem înflorat, acoperită cu șindrilă din care roata cea mare le spusese că acolo e apă. Asfaltul se topește sub tenișii lor, păsările s-au ascuns prin umbrare, gâzele zumzăie anemic pe sub streșini și pe sub frunzele copacilor, cânii se ascund pe unde pot iar găinile aruncă cu penele colbul în jurul lor căutând frenetic răcoarea pământului. Cum văzuseră fântâna, cei doi tineri turiști din satul de munte se și îndreptaseră spre ea ca spre o fata Morgana a locului, siguri că aceea le era unica salvare.

         Peste drum, la blană, două bătrâne trecute multă vreme prin viață, cu baticuri negre și fote strânse cu brăcile,  ba și cu câte-un cheptăraș de lână peste cămășile albe, cu mâneci scurte, (cusute la sobă, iernile), tainesc. La poartă își petrec ele de ani buni zilele frumoase și călduroase însă vara asta canicula nu le-a dat pace. Gurile le turuie cuvinte mărunte și dese, neînțelese, dar ochii lor sunt peste drum, la gesturile și mișcările celor doi turiști care se trudesc să scoată apa rece a fântânii lor. Știu ele pe fiecare care nu-i „dă pă la noi” și orice mișcare străină le scoate din monotonie. Dacă apare vreun ins îmbrăcat mai colorat, cu gesturi nefirești, elegante sau nesigure, îl chitesc de departe, după mers, că nu e de-al locului. Și-apoi, de la fântâna asta doar vecinii vin și iau apă. Dar cum cotul satului lor e aproape de stațiune, deseori turiștii însetați încearcă să scoată și ei apă, însetați sau doar să de dea mari, când se vor întoarce la oraș, că au băut apă rece de la munte.  

         Băiatul trage din răsputeri roata cea mare ridicând lanțul  care scrâșnește acum, înțepenindu-se za cu za pe inima de lemn a axului. Gata. Găleata e sus. O răcoare plăcut vine odată cu ea din inima pământului.  Tânărul o ține cu putere de toartă ridicând-o pe ghizdele.

  - Hai, țin eu și bea tu, îi spune prietenei sale care nu mai poate de sete dar n-ar bea nici direct din găleată.

  - Ne vede lumea, Tudore. Uite bătrânele alea două cum ne privesc, îi șoptește mai mult mișcând buzele ca să nu fie auzită de peste drum. Uite o cană, hai să bem cu ea.

   În grinda de sub acoperișul șindrilat un cui ruginit ține agățată o cană verde din tablă smălțuită, cu pete de rugină și mânerul maroniu de la atâta jeg. E o negreală veche, patinată de vremuri și de folosit.

         Fata o ia cu delicatețe, o întoarce pe toate părțile și nu știe ce să facă: să bea cu ea, să nu… Dar setea e mai mare decât îngrijorarea că această cană ar putea să fie folosită de cine știe ce nespălat.

         Cu pași mărunți, una dintre bătrâne se îndreaptă spre cei doi să vadă dacă știu cum să facă. Bățul în care își proptește pașii la fiecare apăsare se înfige în asfaltul muiat ca niciodată până acum de canicula zilei. Dogoreala lui se ridică ca aburii de la ceaunul cu lapte fiert, intrând în nările femeii cu mirosul înțepător și acid de catran. A trecut șoseaua dar se oprește la șanțul buruienos de până-n malul pe care stă fântâna.

         Domnișoara se uită la ea arătând-și dinții într-un zâmbet de compasiune și apreciere, puțin întrebătoare.  Nu mai are răbdare însă. Apucă mânerul cănii, o afundă în apa rece care-i atinge degetele răcindu-i-le instantaneu. E prea mare plăcerea dar întoarce cana cu mânerul spre gură ca să nu bea pe partea pe care au băut toți. Gâlgâie cu nesaț răcoarea ce-i învăluiește trupul și inima. O simte cum o arde cu răceala ei, cum o umple de viață.

   Bătrâna s-a oprit și urmărește atentă plăcerea cu care fata dă peste cap cana de apă.

  - Bea, mamă, bea! Așa, ghini, că p-acolo beau și eu.

  Mâna fetei a paralizat cu cana-n aer, golită de-acum. Băiatul e de ghips, trecându-și privirea perplexă de la bătrână la prietena lui care nu mai are obrajii îmbujorați de dinainte. Domnișoara fină de la oraș e alta acum. Un mușchi al feței a început să-i tremure și-o grimasă de scârbă i-a apărut în jurul gurii pe care a început s-o deschidă spasmodic cu icnete de început de vomă.

   Pe fața bătrânei însă se citește mulțumirea celui care a făcut un lucru bun.

   Cu pașii de dinainte, ușor șovăitori, se întoarce spre amica cu care sporăvăise până mai devreme.

Londra, 6 ianuarie 2024